29 mai 2020
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

CU DOR DE ROMÂNIA, CU DOR DE-ACASĂ

13 mai 2020 р. | Categorie: Noutăţi

CU DOR DE ROMÂNIA, CU DOR DE-ACASĂ

Încă nu s-a stins durerea acelor timpuri apocaliptice, când tinerii români din Bucovina „răstignită”, îşi apărau Ţara de ciuma roşie cu Tricolorul în suflet, îndurând chinuri infernale. Cu dor de România, de primăvara renaşterii şi reîntregirii Neamului Românesc, a trăit şi patriotul român, poetul şi publicistul Dumitru Paulescu, personalitate marcantă a exilului românesc, profesor la Universitatea din Brazilia, fondator şi editor al revistei „Cetatea Luminii”, originar din frumosul şi pitorescul leagăn al românităţii – Voloca pe Derelui.

Cu acest dor în suflet trăieşte şi nepoata sa după frate, învăţătoarea  Felicia Melniciuc din comuna Voloca. Am îndrăznit să-i pătrund în tainele primăverii, când tocmai  soarele iubirii îi lumina fiinţa plăpândă cu bucuria de a-şi alina dorul cu cele mai scumpe şi dragi fiinţe – nurorile Elena şi Felicia, fiii Adrian şi Vitalie, nepoţelul Denis, nepoţica Maria-Lolita nepoata Felicia Popovici. Or, în îmbrăţişarea dorului, cu amintirile, îşi trăieşte bucuriile anilor. Amintiri frumoase, purtând urme de tristeţi, dar şi fericirea de a vedea lumina zilei, a creşte, a studia şi a se realiza ca învăţătoare,  poate că şi graţie vestiţilor şi erudiţilor săi unchi după tată, care au devenit nu doar mândria familiei, ci şi a comunei, a întregului neam – Dumitru, Nicolae şi Toader Paulencu (Paulescu), care, după ce „eliberatorii” ne-au adus „raiul bolşevic”, au fost nevoiţi să-şi părăsească familiile, casa, glia străbună, pe cei scumpi şi dragi şi să se refugieze în Ţară. Dar, oricum, de ciuma sovietică n-au scăpat. Pe unii i-au înghiţit hăul comunist, dispărând fără urme, alţii fiind exilaţi departe de casă, de Ţară, ducându-şi traiul şi stingându-li-se steaua vieţii în străinătate.

Ţărani de la coarnele plugului, Ion şi Fruzina Paulencu din Voloca pe Derelui, văzând înclinaţia copiilor spre ştiinţă şi carte, s-au străduit să-i poarte în şcoli înalte, ca să-şi câştige mai uşor bucăţica de pâine. Astfel, Dumitru a absolvit Facultatea de Drept a Universităţii Cernăuţene, devenind avocat şi continuându-şi activitatea la Vatra Dornei, unde s-a şi căsătorit. Avea planuri mari de viitor, însă i-au fost zădărnicite de urmările celui de-al doilea război mondial, fiind mobilizat pe frontul din Ardeal.

După „eliberarea” Ţării de Sus a Moldovei lui Ştefan cel Mare de către iscoadele sovietice, în acele zile pline de groază, pe care poporul român urma să le străbată, înscriindu-şi o  pagină neagră în cartea istoriei, mulţi tineri studioşi, printre care şi Dumitru Paulescu, făceau parte din rândurile Mişcării Legionare. Când s-a apropiat frontul, a fost nevoit să se refugieze în Germania, lăsându-le în lacrimi pe soţia Maria, care era însărcinată cu mezina Doina, şi pe fiica cea mai mare, Lucia. Însă, după lovitura generalului Antonescu împotriva Legiunii din 21-23 ianuarie 1941, când legionarii sunt din nou prigoniţi, este încarcerat în lagărele de la Rostock, Dachau şi Buchenwald. După terminarea războiului îşi găseşte adăpost temporar în Franţa, iar la începutul anilor’50 se stabileşte cu traiul în Brazilia, locuieşte în Rio de Janeiro. A trăit cu dorul de România, de soţie şi fiice, care au rămas la Vatra Dornei, de fraţi şi părinţi, de scumpa-i baştină. Nici în cele mai urâte vise n-a visat că nu-şi va vedea soţia şi fiicele timp de 20 de ani. Aceste momente dramatice din viaţa patriotului legionar sunt reflectate detaliat de cărturarul Teodor Ionică în „Monografia satului Voloca”.

Dumitru Paulescu a fost recunoscut de comunitatea românească din exil ca fiind un mare patriot român, un fiu devotat al gliei străbune, un păstrător fidel al tradiţiilor strămoşeşti, un înflăcărat luptător anticomunist şi un talentat poet, multe din poeziile sale ilustrând aceste convingeri: 

…Sub brazda tăcută din glia străbună,

În freamăt de codru sub falnici goruni,

Sub cetinii verzi, în răsărit de lună,

Ne-am îngropat dorul bătut de furtuni….

Dorul nostru sfânt pentru părinţi şi fraţi,

Dor ce ne arde-n inimi din zorii tinereţii,

L-am culcat sub stânci pe culmi de Carpaţi,

Să rodească-n legea noastră de milenii,

Departe în Ţara de Sarmisegetuze şi  denii.

Dor şoptit în leagăn de scumpa noastră mamă,

Să nu-l priceapă zbirii, să nu-l ştie duşmanii,

Nici viperele roşii, tovarăşii, tiranii…

Cu cât va trece timpul şi vor apune anii,

El va tot creşte munte, dreptate pentru gloată,

Sfărmând jugul robiei ce-apasă ţara toată.

Va străluci în stele, în ochi de surioare,

Şi-l vor doini ciobanii în asfinţit de soare.

Îl vor suna din bucium prelung şi-ndurerat,

Sub streaşina pădurii cu turma pe-nserat…

Să ştie tot pământul şi-n Ceruri să se ştie,

Că rătăcim prin lume, de când nu avem Ţară,

Că prin străini ne stingem şi ne pierdem urma

Flămânzi după Dreptate, bătuţi de soartă-amară.

(Ne-am îngropat dorul sub cetini…”, Dumitru Paulescu)

Deşi s-a realizat profesional, devenind profesor la Universitatea din Brazilia, şi-a adus familia din România, ce-i drept, abia după 20 de ani, oricum dorul de baştină l-a ros mereu la inimă precum carii în lemn.

Departe de voi ţi ţară,

Prin străini pâinea-i amară…

Port în suflet greu alean

Şi mă usuc an cu an.

An cu an şi zi cu zi,

Tot aşa pân-ce-oi muri.

Mă tot rog în gândul meu,

Doar s-a-ndura Dumnezeu

De neamul nostru creştin,

Ce se stinge-n jug şi chin.

Cine-şi pierde Ţara lui

E copil al nimănui,

Rătăcind din loc în loc,

Suflet fără de noroc.

Unde-s mândrii noştri munţi,

Sate cu bătrâni cărunţi,

Izvoare ce spun poveşti,

Plaiuri scumpe româneşti,

Dumbrăvi cu stejari bătrâni,

Hore mândre de români.

Acea lume de ţărani

Ce-s stăpâni de mii de ani,

Peste glia cea străbună –

Cer de stele, soare, lună.

Când trăia mama şi tata

Şi ne strângeam toată gloata,

La un Paşti sau la Crăciun,

Cu colindul de Ajun,

Eram toţi veseli, vioi,

Cu toţi fraţii lângă noi.

Bucuria noastră mare,

Strălucea ca sfântul soare.

Însuşi Bunul Dumnezeu,

Parcă trăia-n satul meu.

Grădinile roditoare,

Înfloreau scăldate-n soare,

Grijite cu drag şi zor

De creştinescul popor…

Nu mi-am ridicat palate

În neagră străinătate.

Nici viaţă n-am avut,

Chinul vostru m-a durut.

Aşa mi-a fost datul sorţii,

Să nu-i văd în ceasul morţii,

Nici pe mama, nici pe tata,

Nici pe fraţi, nici pe surori,

Cum să mai fi strâns comori,

Pe pământuri roşi, pustii,

Unde nu cresc bucurii?

Pe meleagurile străine,

Nu găseşti umbră la nime,

Numai pietre, numai spini,

Să tot plângi, să tot suspini.

N-ai nici fraţi, n-ai nici surori,

Codrii verzi, grădini de flori.

Unde-i, măi frate Mihai,

Ţara noastră ca un rai,

Lanuri bogate, livezi,

Primăveri şi râuri verzi?

Frunza toamnei cu rugina,

Mănăstiri cu Bucovina…

Mă rog, Doamne, şi mă-nchin

Sub streaşină de Cosmin,

Să mă-ntorc din pribegii

Pe cărări de veşnicii,

În pacea satului meu,

Aproape de Dumnezeu.

(„RĂVAŞ DIN PRIBEGIE”)

Dincolo de amarul străinătăţii, de nostalgia după locurile sfinte şi dragi, după părinţi şi fraţi, se pare că, în sfârşit, regăsindu-se, după ani de amar şi înstrăinare, soţilor Paulescu le-a zâmbit fericirea să-şi creeze un rai pământesc în oaza tristă a străinătăţii – şi-au construit o frumoasă şi confortabilă casă la periferia Braziliei, au plantat pomi, flori, dar dorul de-Acasă aşa şi nu l-a părăsit pe Dumitru Paulescu până la ultima suflare, vărsându-şi amarul şi durerea înstrăinării în rimele propriilor versuri”:

Ultimul meu cânt,

Crengi rupte de vânt.

Plai de pe Cosmin,

Neam ce moare-n chin.

Cât amar, câtă tristeţe, câte sacrificii au fost făcute întru iubirea de Neam, de Patrie. Or, Dumitru Paulescu s-a aflat printre vitejii legionari români, a adunat cărţi, documente de o incontestabilă importanţă istorică privind lupta românilor din diferite ţări în timpul exilului românesc, creând impunătoarea bibliotecă „Satul”, pe care a lăsat-o moştenire celor două fiice. A fost o luptă pe viaţă şi pe moarte, dusă zeci de ani, de adevăraţii patrioţi, în exilul românesc.

În pofida înaintării în vârstă, îşi continuă cu aceeaşi ardoare tinerească, inepuizabila luptă, născută sub steagul Legiunii, slujind cu devotament şi onoare Neamului Românesc, pe care l-a iubit cu o dragoste neasemuită, aşteptând, după cum scria, „clipa realipirii Bucovinei  dragi şi a Basarabiei la Ţara Mumă – România”, ideal al multor români înstrăinaţi de Patrie, adevăraţi luptători ai acestei cauzei nobile. De altfel, la 23 august 1985, din Brazilia, poetul chema în versurile sale:

Ridică-te la luptă, Ţară muşatină,

Cu Dragoş şi cu zimbrii,

Moldovă, Tu de Sus,

Strângeţi toţi arcaşii, Dulce Bucovină,

Ţăranii credincioşi, ţăranii lui Iisus…

Veniţi, dragi legionari, din Ţara cea de fagi,

Să dezrobim pe veci a noastre ţărâni sfinte.

Veniţi, plăieşi din munţii noştri dragi,

Să ne-apărăm credinţa, altare şi morminte.

Jurăm cu toţii pe Cruce, pe steaguri şi pe flinte,

Să numai calce-n veci aceşti rusnaci iar glia,

Vom porni furtuna cu morţii din morminte,

Cu arma şi cu dinţii ne-om apăra moşia.

(„Ridică-te la luptă, Bucovină!”)

Dor de mamă, de tată, de fraţi, de Ţară şi de Libertate ce le-a ars în inimi din zorii tinereţii fraţilor Paulencu (Paulescu)  din Voloca pe Derelui – Dumitru, Nicolae, Toader, care, după anexarea nordului Bucovinei şi a Ţinutului Herţa de către sovietici, au fost nevoiţi să părăsească cuibul părintesc şi să ia calea pribegiei, gustând din pâinea amară a surghiunului. Or, şi pe ceilalţi fraţi, rămaşi la baştină, ”raiul” adus de bolşevici nu i-a fericit, le-a adus lacrimi şi amar, de altfel, precum şi majorităţii românilor bucovineni, care, cu sacrificiul propriei vieţi şi-au apărat credinţa străbună, altare şi morminte.

Deşi nu puţine ape tulbure, învolburate de durere şi înstrăinare de Ţară, au spălat nu doar malurile Dereluiului, ci şi sufletele volocenilor, învăţătoarei Felicia Melniciuc i se înrourează ochii când îşi aminteşte cu ce durere în inimă a trăit tatăl său Gheorghe, înstrăinat de cei trei fraţi:

„Bunica Fruzina, fiică de cantor, care era mare gospodină şi o iscusită bucătăreasă, Dumnezeu s-o odihnească în linişte şi pace, spunea,: „Am avut şapte flăcăi, şi-am umplut lumea cu ei”. De altfel, avea şi dreptate. Ciuma roşie ce a năvălit peste românii bucovineni i-a împrăştiat pe unchii mei, sărmanii, prin lumea întreagă: Dumitru Paulescu, născut în 1907, pentru a scăpa de satrapii comunişti, pe care nu-i putea vedea cu ochi buni,  a ajuns, în Franţa, apoi în Brazilia, pe Nicolae (născut în 1911), arestat la graniţă, l-a înghiţit hăul gulagurilor staliniste, Mihai s-a căsătorit în Cuciurul Mare, la fel precum şi surorile Paulina şi Saveta, Toader a luptat pe front pe linia I-a, iar când s-a retras armata română, s-a stabilit cu traiul în Cluj, s-a pensionat de boală de  tânăr, în consecinţa rănilor obţinute în lupte, soţia-i Ana era din Prisăcăreni, Vasile s-a refugiat şi el în România, când fugeau tinerii din ţinut, s-a căsătorit apoi şi a trăit lângă Bucureşti, la Olteniţa.

Adevărul e că bădiţa Nicolae Paulencu, când, în 1944 au venit a doua oară ruşii, era profesor la Şcoala din Voloca şi urma să se căsătorească cu învăţătoarea Viorica Salahor. S-au înţeles să fugă în România într-o zi de marţi. Bunica i-a rugat să mai aştepte până miercuri, să nu plece marţea, fiindcă e zi de năpastă, dar unchiul Nicolae nu putea amâna ziua plecării nici măcar pentru o zi din cauză că acolo avea serviciu. La frontieră însă erau de-acum aşteptaţi. Au fost reţinuţi toţi trei, căci cu bădiţa Nicolae şi cu logodnica lui Viorica plecase şi sora ei, Varvara. Nu ştiu cum s-a întâmplat şi de acum puţin probabil ca cineva să afle vreodată adevărul, însă toţi trei au fost reţinuţi, apoi Viorica Salahor cu Varvara au trecut graniţa în România, iar Nicolae a fost arestat de noii stăpâni şi nimeni nu l-a mai văzut şi nici n-a mai auzit de el. Viorica Salahor s-a căsătorit mai târziu cu Vasile Guraliuc şi au locuit la Suceava.

Mult timp familia l-a tot aşteptat. Unchiul Nicolae, când era încă băietan, cânta foarte frumos la vioară, organiza coruri şi incrusta în lemn. Avea mâini de aur. I-a meşterit bunicii un cuier, pe care l-a pus în faţa icoanei şi pe care ea punea ştergare, apoi îngenunchea şi se ruga lui Dumnezeu să-i aducă acasă nevătămaţi fiii. Dar aşa şi s-a stins din viaţă tot aşteptând, cu dorul neîmplinit. S-au bucurat nespus, când, peste 20 de ani, au aflat că Dumitru e în viaţă”.

Ros de singurătate, înstrăinare şi suferinţă, departe de cei scumpi şi dragi, de glia străbună, pe care a purtat-o în suflet până la ultima suflare, Dumitru Paulescu îşi alina amarul şi dorul prin rime şi cuvinte, versuri nostalgice, dictate de inimă, pe care nu poţi să le citeşti fără să nu verşi o lacrimă:

Măi neamule drag şi frate,

Măi haiduc şi Făt-frumos,

Spune-mi toată suferinţa

Ce te-a ros până la os.

Cum te-au aruncat în fiare

Şi te-au pironit pe Cruce,

Toate hoardele barbare,

Toate stepele calmuce.

Ţi-au ucis părinţii, fraţii,

Jefuindu-ţi ţara toată

Şi ţi-au sărăcit Carpaţii

De codrii de altă dată.

Jug şi temniţi ţi-au jurat

Şi te-au prigonit cu anii,

Neam creştin, martirizat.

Iar când te-au legat păgânii

Şi ţi-au pregătit mormântul,

Trădătorii şi cu spânii

Ţi-au vândut pe-ascuns pământul.

Dar fii tare, ziua-n care

Rarău, te vei înălţa,

Nu-i departe şi-ţi v-aduce

Toată libertatea ta.

(„Neamului meu drag”)

De altfel, Dumitru Paulescu şi-a îngropat dorul bătut de furtunile vieţii în brazda din glia străbună,  sub cetini de iubiri, „să rodească-n legea noastră, departe, în Ţara Sarmisegetuzei”, să se ştie „şi-n Ceruri că rătăcim prin lume, de când nu avem Ţară, că prin străini ne stingem şi ne pierdem urma flămânzi după Dreptate, bătuţi de soartă-amară”. Ultimul „cânt” al poetului şi profesorului Dumitru Paulescu a fost „Să ne salvăm neamul de jug şi de chin”.

Dacă îţi lipseşte o persoană dragă şi îi duci dorul, nu plânge, ridică ochii şi aminteşte-ţi că e sub acelaşi cer cu tine. Fericit e cel care învaţă să trăiască cu ceea ce nu poate schimba. Puternici sunt cei ce cad şi se ridică, strâng din dinţi şi merg mai departe.

Furtuna destinului l-a „suflat” pe Dumitru Paulescu din comuna Voloca, raionul Hliboca (Adâncata), ca pe o frunză ruptă din ramul meleagurilor sfinte ale copilăriei, tinereţii, semănându-i „şi dorul, şi durerea” pe drumul înstrăinării şi  pribegiei, departe de frumoasa şi pitoreasca sa baştină, de părinţi, fraţi, de soţie şi fiice, mângâindu-i durerea cu visul de a reveni la baştină, pe care l-a purtat întreaga-i viaţă în suflet ca pe o sacră icoană.  A prins rădăcini nu în pământul Ţării Sfinte, ci pe un alt tărâm, unde s-a simţit întotdeauna străin, ajungând în iarna suferinţelor cu speranţele zdrobite, ca talazurile de mal. Nu i-a fost dat să i se împlinească nici măcar ultima dorinţă – să-şi găsească veşnicul repaus în pământ natal, alături de scumpii şi iubiţii părinţi, care i-au dat viaţă şi de care l-au despărţit vitregiile sorţii.

Numărându-se printre membrii Mişcării Legionare, pentru care iubirea de Neam şi Ţară, Dreptate şi  Libertate era sfântă,  de păcatul trădării căreia nu ne-am spălat nici până azi, prigonit şi încarcerat în lagăre şi închisori, Dumitru Paulescu devine o personalitate notorie a exilului românesc din Brazilia, unde-şi află refugiul, desfăşoară o fructuoasă activitate ştiinţifică şi literară – activează ca profesor la Universitatea din Brazilia, fondează şi editează revista „Cetatea Luminii”, Biblioteca „Satul”, scrie versuri, adevărate imnuri Neamului şi Gliei, pătrunse de dor şi durere. Acelaşi dor sfâşietor vibrează şi în puţinele scrisori, adresate rudelor, în deosebi fratelui Gheorghe. Ce-i drept, graţie nepoatei după frate, învăţătoarei  Felicia Melniciuc din comuna Voloca,  s-au păstrat doar două şi ele fiind roase de scurgerea nemiloasă a vremurilor. Or, prin disponibilitatea dnei învăţătoare le publicăm, însă, din păcate, unde textul e măcinat de viermele timpului, sunt nevoită să pun puncte de suspensii.

Scumpii mei fraţi şi rude

Vă rog să mă iertaţi că nu v-am scris de aproape jumătate de veac. Nu v-am scris cu plumbul, nici cu cerneală, dar v-am scris cu inima şi cu gândul pe înaltul Cerului, ca să nu se şteargă vorbele şi să ştiţi că nu v-am uitat şi nu vă uit.

Eu n-am prins rădăcini în pământul ţării noastre şi când a venit furtuna, m-a suflat ca pe-o pană, ca pe-o frunză, peste mări şi ţări îndepărtate. Voi, însă, aţi avut un mare noroc, că aţi rămas în casa părintească şi în satul nostru drag, înfipţi în adâncul veacurilor pe care le-a răscolit plugul de-a lungul mileniilor şi străjuiţi meleagurile sfinte ale copilăriei noastre ca nişte stejari vânjoşi, pe care nu-i poate doborî nici o viforniţă.

Dacă printr-o minune, aş apărea într-o bună zi până la poartă, fraţii nu l-ar cunoaşte pe Bădiţa Dumitru, căci anii cei frumoşi şi tineri i-au semănat pe drumuri străine şi dorul, şi durerea, i-au brăzdat faţa în lung şi-n lat şi i-au aşternut zăpada suferinţelor peste fruntea visătoare de altădată, când eram toţi laolaltă.

Îţi mulţumesc, dragă Ghiţă, că mi-ai trimis prin uncheşul Teodor, care e la noi, fotografia de la mormântul sfânt al scumpilor noştri părinţi, unde te văd pe tine, pe soţia ta şi pe nepoţelul scump.

Tu, dragul Bădiţei, ai rămas ca un stâlp de lumină şi credinţă, acolo, pe culmea dealului din satul Voloca, pe care-l port ca pe o icoană în sufletul meu şi pentru că ai fost cel mai bun la inimă dintre noi toţi vei rămâne mai departe acasă, aşa cum te-am ştiut de copil, senin, harnic, cinstit, bun la suflet şi cu dragoste pentru familia noastră… şi mă mângâi şi eu printre străini…durerea din inima mea, nu se va putea… în clipa când mă va ajuta dumnezeu…strămoşesc în care am văzut cu toţii… să-i spui nepoatei Aniţuca, că n-am uitat… ridica la mormântul surorii noastre…de piatră, dar mă tot rog la ceruri…să le punem la toţi aceste semne la căpătâi… rugându-ne pentru odihna sufletelor lor…mormintele, nu le daţi uitării că o… şi speranţe vă îmbrăţişăm cu drag… pe Felicia şi pe toate rudele, dorindu-vă …împreună cât mai curând.

Brasilia, 5 iunie 1983

Mitruţă

Scumpul meu Frate Gheorghe

Îţi scriu din nou. Nu las să treacă prea mult timp. Lăsând să treacă zilele, vrând-nevrând se aşterne tăcerea peste noi şi se întrerupe legătura scumpă ce ne ţine uniţi. Scrisorile sunt ca nişte antene ale sufletului nostru, care zboară peste ţări şi mări şi duc cuvântul şi dorul nostru de la unii la alţii. În ele ne mărturisim anii negri, durerile şi singurătatea, despărţirea de satul şi casa părintească, de săteni, rude, prieteni cu care am copilărit, am umblat la şcoală, am lucrat cu drag ogorul şi grădinile noastre roditoare şi frumoase ca nişte colţuri de rai. Mi-au rămas întipărite în suflet zilele de vară, de pe când eram copii, când sătenii noştri harnici ieşeau în câmp la lucru, la prăşit, la cosit sau la făcut fânul, îmbrăcaţi în straiele noastre strămoşeşti, albe de sclipeau la  soare, muncind cu drag, făcând glume şi cântând de răsunau văile.

Când veneau sărbătorile, de Paşti sau de Crăciun, horele din duminică şi sărbători, hramurile şi nunţile, clăcile şi şezătorile, voia bună şi mulţumirea se putea citi pe faţa fiecărui volocean, de la cei mai mici, până la cei mai în vârstă.

Eu n-am avut norocul să trăiesc în satul nostru bătrân şi iubit, ci nenorocul m-a prigonit de mic copil şi numai de dor am dat pe-acasă. Şi-atunci veneam într-un suflet să vă văd pe fiecare, pe mama, pe tata, pe fraţi şi pe surori, şi mă întorceam în grabă la Cernăuţi, la Internat şi la liceu. Liţa Paulina şi Saveta când mă prindeau la ele, îmbrăcat în hainele noastre naţionale, nu ştiau ce să facă de bucurie şi într-o clipă aşterneau masa şi apăreau ca prin farmec bucatele gustoase – scrobul, sarmalele şi colțunașii. Cine poate să uite dragostea cu care ne primea mama şi tata pe fiecare când veneam acasă?

Dar iată că acele clipe au apus şi nu se mai întorc, iar în inimă le simţim lipsa şi în locul lor s-au aşternut anii semănaţi printre străini, acoperiţi de restrişti, de aleanuri, doar speranţa care se mai ţine în noi şi credinţa în Cel de Sus.

Măi Ghiţă drag al lui Bădiţa şi toţi cei scumpi din jurul tău, citind rândurile ce mi-ai trimis, mi-am dat seama că n-o duci prea bine cu sănătatea şi nici cumnata. Bine, sănătoşi tun,  nu suntem nici noi, pribegii, că ne-o ros sănătatea străinătăţile amare, dar când ne doare ceva, nu ne lăsăm şi nu amânăm îngrijirea, ci ne căutăm şi ne lecuim. Nu trebuie să uităm că singurul bun ce ne-a mai rămas este sănătatea. Fără ea, tot ce se află în jurul nostru, toate bunurile, n-au nici o valoare. Deci, te rog, îngrijeşte-ţi neîntrerupt sănătatea ta şi a celor din jurul tău. Te-am rugat în scrisoare, să-mi trimiţi o reţetă de la medic, să ştiu de ce boală suferi, ca să-ţi pot trimite, cum voi putea, medicamentele necesare, ca să te faci bine.

Scumpii mei şi scumpii noştri, acum vă anunţ cu drag că astăzi, data de mai sus, când m-am născut – 13 februarie 1907, am împlinit 77 de ani, deci şaptezeci şi şapte de primăveri, care aproape toate au fost nu înflorite şi cu soare cald, ci reci şi pustii ca nişte toamne.

Tot astăzi, am sărbătorit 50 de ani de când ne-am căsătorit în munţii Dornei, la 1 ianuarie 1934. Ne-am rugat lui Dumnezeu să se îndure de noi toţi şi să ne ajute să ne mai vedem în această viaţă şi să ne întoarcem în satul nostru drag. Îmi spunea cumnatul, că şi corul de la noi împlineşte 50 de ani şi te rog pe tine, care cânţi frumos, să le spui că nu i-am uitat şi le trimit cu drag sincere felicitări şi la mulţi ani. Cu aceste gânduri frăţeşti îl salut pe Mihăiţă şi vă îmbrăţişăm pe toţi cu drag şi dor.

Bădiţa Mitruţă

Brasilia, 13 februarie 1984

Astfel, prin aceste mărturisiri, cu tristeţi în suflet, îşi mângâia durerea şi dorul patriotul român Dumitru Paulescu, dor ce l-a ars până a închis ochii pe veci în străinătate. Adevărul e că nu-i poţi citi fără să nu lăcrimezi  răvaşele scrise cu suflet de poet, cu dor şi durere sfâşietoare în inimă, adresate celor scumpi şi dragi, care au rămas strajă la hotar, ca „un stâlp de lumină şi credinţă” în Bucovina „răstignită” să salveze Neamul de „jug şi de chin”, să  înfrunte nedreptăţile unui regim asupritor totalitar, dar cărora le-a dat puteri  glia strămoşească, speranţa că va triumfa, în sfârşit, dreptatea, iar farul va lumina din nou din Ţara de Sus a Moldovei lui Ştefan cel Mare, găsindu-i pe toţi românii uniţi într-un singur ideal – cel al iubirii de Neam, cel al păstrării identităţii.

„Bădiţa Dumitru a murit tot printre străini „cu dorul sfânt pentru părinţi şi fraţi” în suflet. Or, la „îngropat dorul bătut de furtuni”. Nu i-a fost dat nici să-i fie îndeplinită rugămintea testamentară:

…Când o fi să mor,

Rog să mă-ngropaţi

Sus, lângă Carpaţi”.

Dumitru Paulescu a trăit cu dorul de-acasă în suflet. Evident, n-a avut posibilitate să revină la baştină în timpul dominaţiei comuniste. A visat mereu să-şi îmbrăţişeze părinţii, fraţii şi surorile şi cu acest dor s-a stins.

Felicia NICHITA-TOMA pentru „Zorile Bucovinei”