05 aprilie 2020
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

SĂ SE ŞTIE-N LUMEA MARE

23 septembrie 2013 р. | Categorie: Istoria neamului

Aş putea invoca destule citate, apeluri, îndemnuri, lăsate de înaintaşi spre a le lua drept lumină călăuzitoare în viaţă. Dar vreau să atrag atenţia românilor noştri, îndeosebi a celor tineri, la cuvintele unui ucrainean. La o întâlnire cu tineretul studios din regiunea Cernighov, Levko Lukianenko, fost deţinut politic şi unul din liderii mişcării naţionaliştilor ucraineni care a semnat actul de independenţă a Ucrainei, a spus, printre multe alte lucruri demne de a fi luate în seamă, că fără demnitate naţională nu există libertate: „Omul poate fi liber şi după gratii (el cunoaşte bine acest adevăr, căci a fost condamnat la moarte în perioada regimului totalitar comunist), dacă are sentimentul mândriei naţionale”. Aşadar, avem ce învăţa de la naţiunea titulară a statului în care ne ducem existenţa. Din cuvintele celui mai înflăcărat naţionalist ucrainean, românii care renunţă la limba maternă şi la identitatea naţională ar trebui să înţeleagă că se lipsesc de libertate, alegând benevol robia. Doar, oricât s-ar camufla transfugii şi oricât de corect ar vorbi limba titularilor, oricum vor fi priviţi de sus, poate cu mai mult dispreţ decât cei care se ţin de-ale lor.

Deseori ne plângem de indiferenţa tinerilor faţă de relicvele naţionale, de tot ce au avut sfânt şi au apărat cu preţul propriilor vieţi strămoşii. Dar, înainte de a manifesta devotament şi dragoste faţă de lucrurile sfinte, tânăra generaţie trebuie să le cunoască, să primească o educaţie corespunzătoare în familie şi la şcoală. Dacă la lecţiile de istorie profesorul le va preda numai materialul din manualele editate în ultimii ani în Ucraina, nu e de mirare ca tinerii noştri să creadă că strămoşii lor au fost cotropitorii acestor meleaguri şi i-au asuprit pe ucraineni.

Ne mai plângem că sacrificiile şi chinurile golgotice ale românilor nimeriţi sub ocupaţia sovieticilor nu sunt îndeajuns de mediatizate în lume, că etniei noastre nu i s-a acordat statutul de popor deportat, aşa cum, bunăoară, tătarilor din Crimeea. Ne-am deprins să ne jelim între noi, ne mistuim într-o permanentă ardere internă. Nu avem exponenţi cu autoritate care să ne promoveze interesele în sferele înalte, aşa cum au tătarii din Crimeea şi minoritatea maghiară. Ţinând cont de dispariţia unor cătune întregi în rezultatul exilării românilor în Siberia şi Kazahstan în anii 1941-1945, de cei strămutaţi mai târziu în regiunea Herson, multe localităţi ar merita să se numească sate-martir, iar etnia românească din Ucraina ar trebui conform legii să beneficieze de statutul de popor deportat. Însă puţin se ştie în lumea mare de suferinţele noastre din trecut şi de astăzi, iar autorităţile ucrainene n-au mare interes să ne recunoască drept victime ale politicii expansioniste a regimului stalinist criminal. E mai convenabil să fim etichetaţi ca duşmani şi cotropitori, aşa cum au fost învinuiţi românii în 1940, cei care au avut nenorocul să se confrunte cu „fericirea” adusă de „eliberatori”.

Am amintit la începutul acestui articol de nepăsarea generaţiei tinere faţă de tot ce a fost în trecut, de ignoranţa şi lipsa de interes pentru cunoaşterea adevăratei istorii a neamului. Sunt, însă, şi excepţii, care răstoarnă părerile rele despre tineri. Nu demult, doamna Eleonora Bizovi, corespondenta noastră netitulară din Boian, mi-a adus o carte cu totul deosebită. Deşi e în engleză, şi habar n-am de această limbă, am înţeles tot conţinutul ei, pentru că pune în lumină tragedia românilor bucovineni şi basarabeni – subiecte despre care scriem şi noi de câteva decenii. În limba engleză, însă, acestea devin cunoscute lumii întregi.

Un interes aparte prezintă cei trei autori ai volumului. Doamna Eleonora Bizovi i-a cunoscut şi i-a găzduit în zilele când ei au cules informaţii de la persoane din Boian, care au supravieţuit calvarul deportărilor. A rămas profund impresionată de istoria întâlnirii acestor tineri şi stăruinţa lor de a face cunoscută Golgota românească unui public cât mai larg – tuturor vorbitorilor de engleză, limba a peste 500 de milioane de oameni, vorbită în 50 de ţări. Aşadar, trei tineri porniţi pe drumul ştiinţei – Marius Tărâţă din Republica Moldova (născut în 1981, a absolvit Universitatea din Cluj, în 2009 şi-a susţinut teza de doctor în ştiinţe istorice), Maryan Lopata din Ucraina (născut în 1987, originar din Lviv, absolvent al Facultăţii de Filozofie şi Politologie a Universităţii din Lviv) şi Andrey Mastyka din Bielorusia (născut în 1981, absolvent al Universităţii Europene Umanitare din Vilnius) – s-au întâlnit la Varşovia, în perioada studiilor postuniversitare. Pe toţi trei i-a unit interesul pentru destinul dramatic al populaţiei româneşti din zona ocupată de sovietici în anul 1940, investigaţiile lor desfăşurându-se în cadrul proiectului european „Deportările din localităţile vecine Cernăuţiului (Ucraina) în anii 1944-1953 şi din raioanele Briceni, Ocniţa şi Edineţ (Republica Moldova) în anii 1949-1951”. Tinerii şi-au desfăşurat cercetările pe teren, în lunile aprilie şi august 2012, întâlnindu-se cu oameni care au suferit în exilul siberian şi în Kazahstan, la muncile forţate din lagărul de la Onega, înregistrând mărturiile acestora sau ale rudelor şi consătenilor lor. Itinerarul lor a trecut prin satele româneşti Mahala, Boian, cătunul Arboreni, Horbova, Buda, Mălineşti, Dinăuţi, Draniţa, prin Toporăuţi şi Lujeni. De rând cu investigaţiile de teren, ei au studiat documente de la Arhiva de Stat din Cernăuţi şi Arhiva Organizaţiilor Social-Politice din Chişinău.

Structurat pe cinci capitole, studiul începe cu reflectarea subiectului deportărilor în presa cernăuţeană şi cea de la Chişinău în anii 1989-1992, aici făcându-se referiri la ziarul „Zorile Bucovinei”, căruia îi este consacrat un articol aparte, şi la câteva monografii ale localităţilor noastre – a Boianului de Vasile Bizovi, a Tereblecii de Ion Creţu, a Oprişenilor de Dumitru Covalciuc. Cel de-al doilea capitol se referă la abordarea problemei deportărilor în perioada de după destrămarea imperiului sovietic. Pentru cititorul dintr-o altă lume, probabil, cel mai mare interes prezintă capitolul al patrulea, care cuprinde mărturii zguduitoare ale locuitorilor din satele martirizate de ocupanţi – drumul pătimirilor spre Siberia, lagărele morţii, vânarea tineretului pentru a fi mânat în minele din Donbas. Edificatoare şi pe înţelesul tuturor sunt imaginile anexate la sfârşitul volumului, din care ne privesc victimele acelor fărădelegi, de care Occidentul nu prea ştie, iar lumea burghezită de prin părţile noastre începe să uite.

Maria TOACĂ