29 martie 2024
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

NU S-AU DEZIS DE STRĂBUNI

25 septembrie 2013 р. | Categorie: Social

AU ÎNFRUNTAT  CU  CAPUL  SUS  TOATE  URGIILE  ŞI  REPRESIUNILE   BOLŞEVICE

Destinul vitregit al românilor,  trunchiaţi de la trupul Ţării, l-au împărtăşit mai toţi bucovinenii noştri. Or, aproape că n-a existat familie de români în nordul Bucovinei, care să nu suferit în consecinţa „eliberării” ţinutului de către  călăii sovietici, să nu avut de îndurat chinuri îngrozitoare, masacre, deportări, întemniţări. Aripa neagră a urgiei staliniste n-a cruţat nici familia lui Nicolae BOTA  din s. Boian-Hliniţa, raionul Noua Suliţă. Şi-apoi se pare că din aceste infernale suferinţe boincenii ar fi trebuit să tragă învăţăminte, cu atât mai mult că mulţi români de-aici şi-au jertfit atunci tinereţea şi chiar viaţa pe altarul neamului pentru libertate, credinţă, pentru perpetuarea graiului matern şi a valorilor naţionale. Dar, spre regret, pe moşia cronicarului Ion Neculce, cântată în „Doina” lui M. Eminescu, se răresc rândurile celor cu inimă română, din pleiada celor mai vârstnici şi mai tineri cu adevărată iubire de Grai şi Ţară în suflet au mai rămas doar câţiva – Eleonora Bizovi, Pintilei Bileţchi, Eleonora Sfeclă, Vasile Botă etc., tot mai mulţi actuali  tineri înstrăinându-se de grai, de tradiţii, de neam. Adevărul e că atunci, în 1940 şi în anii ce au urmat instaurării puterii sovietice străine, oamenii au înfruntat cu capul sus toate urgiile şi represiunile bolşevice, dar nu s-au dezis de Străbuni.

Nu puţine urgii a avut de înfruntat şi familia lui Nicolae BOTA, doi unchi după tată au fost expropriaţi, judecaţi şi întemniţaţi de sovietici.

„Tata Mihai, născut în 1905, a fost cel mai mic dintre cei patru fraţi. Nu era uşor de trăit nici în acele timpuri. De aceea oamenii, ca şi în prezent, luau calea străinătăţii pentru a agonisi bani şi a-şi înjgheba o gospodărie. Astfel, fratele mai mare al tatei, Ionică Bota al lui Toader, a fost nevoit să plece la Canada la lucru. S-a dus când era un băieţandru de 16 ani şi s-a întors la baştină după 16 ani. deci, la vârsta de 32 de ani a venit bogat, cu bani mulţi, şi-a cumpărat 16 fălci de pământ şi s-a căsătorit cu Zamfira, construindu-şi şi o casă frumoasă şi mare pe vremea aceea la Hliniţa. Când au venit ruşii şi apoi s-a înfiinţat kolhozul pentru românul nostru înstărit au năvălit timpuri grele. Au fost „deschiaburiţi”, cum se spunea, adică li s-au luat la stat toate bunurile, muncite în sudoare, la fel şi pământul. Şi fiindcă oamenii se împotriveau, sperând că se vor întoarce iarăşi românii, erau deportaţi, împuşcaţi şi întemniţaţi. Unchiul Ionică, fiindcă n-a dorit să dea la stat pământul şi să se înscrie în kolhoz, în 1947 a fost judecat şi privat de libertate pe un termen de 8 ani, iar „pedeapsa” şi-a ispăşit-o într-o închisoare din regiunea Lviv. 

În timp ce unchiul Ionică era după gratii, familia sa –mama Zamfira, soţia Pachiţa cu  fiica Marioara, care avea doar doi anişori, soţul ei Mihai şi cumnata Silvia au fost scoşi din casă şi au fost nevoiţi să locuiască un timp în casele părăsite şi deteriorate ale unor ţigani, căci în gospodăria lor a fost deschisă cantora kolhozului. Le-a fost foarte greu.

În toamna anului 1953, după moartea călăului Stalin, deţinuţilor politici li s-a permis să se întoarcă la vatră. A revenit acasă şi multpătimitul meu unchi, care, găsind biroul kolhozulului  în curtea gospodăriei sale, s-a adresat în scris la Moscova şi bolşevicii le-au întors casa. Însă altă belea a căzut pe capul lor –deoarece în casa unchiului Ionică se afla şi şcoala, în lipsa lui aici au fost deschise două clase, directorul şcolii l-a presat până unchiul şi naşul, adică ginerele lui, n-au construit, pe mijloacele proprii, o casă în curtea şcolii, unde să înveţe copiii”.

Fiindcă nu dorea benevol să dea pământul la stat şi să se înscrie în kolhoz, tata lui Nicolae Botă, Mihai, a fost bătut nu o singură dată de activiştii comunişti şi înspăimântat cu deportarea şi închisoarea. L-a salvat de la represiune prietenul său, Toader Jalbă, care l-a povăţuit să se înscrie în kolhoz pentru a-şi salva familia de deportare.

„Pentru că nu vroia să se înscrie în kolhoz, tata a fost de câteva ori bătut crunt de activiştii comunişti din sat, trecuţi în serviciul diavolului rus. Odată au venit la noi Vladimir Hanceriuc şi Traian Botă, o rudă de-a noastră, care erau „striboci”. După ce a băut rachiu pe săturate, Hanceriuc a încercat să-i înfigă tatei cuţitul în spate. Însă eu, care şedeam cu sora Pachiţa pe cuptor, am luat făină din covăţică şi i-am aruncat în ochi. A avut noroc că l-a salvat Traian. Fiindcă vărul şi fratele lui au fost judecaţi, tata, care avea şi el 12 fălci de pământ, era considerat şi el chiabur, „duşman al poporului” şi trebuia deschiaburit sau trimis în Siberia. Aflând că bolşevicii se pregătesc să ne distrugă familia, să-l întemniţeze pe tata, iar pe noi să ne lipsească de toate bunurile, prietenul lui, Toader Jalbă, care s-a înscris în kolhoz, tot din această cauză, cum numai se înfiinţase, l-a rugat pe tata să se înscrie şi el pentru a nu fi judecat şi distrus. Văzând că nu are altă salvare, părintele a dat consimţământul, astfel scăpând de surghiun”.

Felicia NICHITA-TOMA

(Va urma)