07 iulie 2020
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

CERNĂUŢIUL ERA UN ORAŞ ROMÂNESC, COSMOPOLIT... DAR LIMBA PE CARE O VORBEAU ERA CEA ROMÂNEASCĂ.

16 iunie 2020 р. | Categorie: Noutăţi

NOUA SULIȚĂ –  HOTIN

 

Nu plânge pentru că s-a terminat, zâmbeste pentru că s-a petrecut.”

Gabriel Jose Garcia Marquez

Trecutul însemnă timp trăit, prezentul este doar o clipă. De aceea refuz să cred că ceea ce s-a petrecut aparține morții, întrucât trecutul, se răsfrânge asupra clipei prezente și asupra viitorului nostru.

Istoric vorbind, după dezintegrarea marilor imperii din Europa Centrală și de Est la sfârșitul Primului Război Mondial, Transilvania, Basarabia și Bucovina s-au unit cu Regatul României în 1918, formând pentru a doua oară în istoria românilor după Unirea realizată de Mihai Viteazul în anii 1599- 1601, România Mare.

Nicolae Iorga ne vorbește în Istoria românilor prin călători, despre multe scrieri ale străinilor despre locuitorii țării noastre și m-am oprit la însemnările consulului Marii Britaniei, scrise în 1833, cuprinse într-o voluminoasă descriere, intitulată Pământul Principatelor Române: „… Astfel românii au ajuns a fi o concentrare de cea mai mare vitejie, de cel mai înalt geniu, cu cea mai rară omenie și cu cea mai evanghelică ospitalitate și afabilitate. Dinspre partea dacilor sunt îndrăzneți, cum se vede la călărie fără șa, sunt dibaci în a călări și fabrica orice, învățând orice artă nouă numai dintr-o singură vedere la altul, în iuțeala cu care-și găsesc singuri hrana la drum, în puterea de a dumesnici animalele sălbatice, în hotărârea de a umbla fără cea mai mică spaimă în întunericul cel mai gros prin pădurile cele mai nestrăbătute și pustii, prin munții cei mai periculoși, prin pustietățile cele mai adânci și întunecoase. Dinspre partea romanilor, au priceperea la cânt și la dans, la frumoasa cetire și la poezie, la tot felul de arte, la mânuirea iute a armelor, la înțelegerea fără preget și la spontana imitație, fără a mai adăuga numele și graiul”.

Tot Nicolae Iorga mai amintește însemnările unui consul prusian, prin anul 1848, cu privire la poporului nostru: „Sânt o rasă frumoasă, deosebită prin moravurile-i simple, curățenie și cinste”, cu excepția clasei de sus, asupra căreia s-a întins influența corupătoare a Fanarului”.

Cât privește Noua Suliță, localitatea este semnalată în descrierea Basarabiei, într-o publicație germană din 1876. Autorul acelor însemnări vorbește despre frumusețea peisajelor, a dumbrăvilor pline de privighetori. Nu lipsesc și anumite remarci de înapoiere, numindu-le „condiții primitive de trai: dorm pe pământ și transmit acest obicei și coloniștilor germani, care se întind lângă pat, unul cu capul pe genunchii celuilalt”. Pe mine m-a amuzat această descriere, chiar mi-am imaginat un tablou pictat… Așa o fi fost în acei ani, în anumite locuri! Dar faptul că nemții imitau gestul, mă face să cred că era ceva ce descoperiseră atunci, acolo, ceva odihnitor, poate un gust al libertății, poate plăcerea de a simți răcoarea și mirosul pământului…

La vremea când m-am născut, județul Hotin făcea parte din Regatul României și capitala era orașul cu același nume. Județul se afla în nord-estul României Mari și la vest se învecina cu județul Cernăuți. Despre orașul Cernăuți, înconjurat de numeroase edificii religioase, ctitorite de-a lungul secolelor de domnitori şi boieri moldoveni, am aflat multe din povestirile bunicilor. Astăzi, când scriu, zeci de kilometri și zeci de ani despart România de oraşul pierdut în uitare… Doar clopotele mănăstirilor sucevene încearcă să mai trimită sunetul lor disperat spre Cernăuţi. Distanța dintre Suceava și Cernăuți, am aflat din date, este de 82 km și poate fi parcursă în aproximativ o oră și unsprezece minute. Distanța dintre Cernăuți și Putna este de 71 de km și poate fi parcursă într-o oră și nouă minute.

Când am vizitat Mănăstirea Putna (1970), prima mănăstire zidită de Domnitorul Ștefan cel Mare, mi-au dat lacrimile. Am îngenuncheat în iarba verde. O întreagă pagină de istorie mi s-a ivit în fața ochilor, un sentiment dureros m-a năpădit și am scris poemul: Cu fruntea plecată-n dantela verde a pământului,/ ascult taina ţărânei şi-al strămoşilor plâns./ Un clopot cu sunet solemn rupe tăcerea/ chemând credincioșii la slujbă./ Mă ridic brusc, îmi fac semnul crucii,/ aminte-mi aduc de clipă și de Dumnezeu:/ „Îngerul Iubirii este prezent/ în delicatele fire de iarbă,/ căci iubirea este în a da…”/ Și mare e iubirea Ta, Doamne!/ O lumină diafană scaldă totul din jur,/ privirea-mi caută-n zadar/ orizontul dincolo de hotar;/ sărut cerul, pădurile verzi,/ pământului îi cer iertare, pentru neputință/ și pentru multele semne de întrebare./ Căci ne-iubirea este în a se lua!/ Mă apropii de lespedea mormântului lui Ștefan,/ privesc vrejurile meandrice - funii ale cerului…/ Mă-nchin măreției lui, spun o rugăciune / și-ntreb cerul:/ Unde ești Ștefane Mare? Unde e Moldova ta?

Moldova de sus, ne spune Dimitrie Cantemir în « Descrierea Moldovei », cuprinde şapte ţinuturi : Hotinului, Dorohoiului, Hârlăului, Cernăuţilor, Sucevei, Neamţului şi Bacăului. Partea din sud a Moldovei a fost o bună vreme sub stăpânirea turcilor, deşi erau foarte mulţi moldoveni care-şi păstrau religia creştină. Era formată din patru părţi : Buceag, Akerman, Chilia şi Ismail”. Cantemir ne precizează că Buceag în limba tătarilor înseamnă « colţ », deoarece aici pământul între Dunăre şi Nistru, spre Marea Neagră, face un colţ ascuţit; că acest nume vine de la o denumire mai veche « bessi » şi de aici ar veni denumirea de Basarabia.

Despre acele şapte ţinuturi ale Ţării de sus vorbeşte şi Sadoveanu în scrierile sale, adăugând cele cincisprezece ţinuturi ale Ţării de jos. De fapt în acest spaţiu exista o „ salbă de cetăţi” care au străjuit statul românesc de la est de Carpaţi. 

  Cernăuți-ul își trăiește viaţa pe malurile Prutului, râul traversând liniștit orașul, deși, în antichitate râul era cunoscut sub numele Pyretus, iar sciții îl numeau Porata, adică apă furtunoasă. Izvorăște din Carpații Păduroși din Ucraina, în drumul său lung curge spre est, mai apoi pe direcția sud-est și se varsă în Dunăre lângă Reni, la est de orașul Galați. Formează astăzi granița între România și Republica Moldova. Orașului Cernăuți i se spunea „mica Vienă” întrucât avea clădiri cu aspect imperial, unele construite și altele refăcute pe vremea dominației habsburgice. Era un oraș românesc existent de pe vremea lui Alexandru cel Bun, devenit cosmopolit, în care trăiau în perfectă înțelegere: ucraineni, polonezi, români, germani, evrei, unguri. Dar limba pe care o vorbeau era cea românească, chiar dacă graiul suna puțin altfel. Și era al treilea oraş al României interbelice, ca populaţie, după Bucureşti şi Chişinău.

La distanța de 48 km nord-est de orașul Cernăuți - fosta capitală a dulcii Bucovine a lui Eminescu - se află orașul Hotin, oraș atestat pentru prima dată în anul 1001, localizat pe malul drept al Nistrului. În orașul Hotin, pe o colină naturală aflată într-o mică depresiune înconjurată de o culme de dealuri se află Cetatea Hotin. „Colț de țară ștefaniană”, cum frumos a glăsuit un poet de pe acele meleaguri.

În Istoria Românilor prin călători, Nicolae Iorga scrie cum un evreu bătrân, născut în Hotin, prin anii 1830, povestea despre vizitiii de poștă care duceau drumeții pe drumul Bucovinei, amintindu-și de cirezi, herghelii, treieratul grânelor etc. Apoi pomenește de Noua Suliță, ca fiind „granița a trei împărății”. Acolo locuiau ucraineni, români, ruși, evrei și polonezi.

În acea Românie Mare, cu Basarabia și partea de Nord a Bucovinei, lipite de „Patria Mumă”, se afla orășelul Sulița, numit și Noua Suliță după pârâul care curge prin el. Sulița era parte din județul Hotin, unul dintre județeleMoldovei dintre Prut și Nistru (Basarabia) și era ultimul județ spre Nord al acesteia. Era, pe vremuri, ținutul din marginea Poloniei și cuprindea cetatea Hotinului, menită să apere Moldova dinspre acea parte. Numele de „Bucovina”  provenind din cuvântul slav pentru fag („buk”), putem înțelege că vorbim de o „Țară a fagilor”. Județul și-a luat numele de la cetatea care-și răsfrânge, în fața Cameniței – bastion al Poloniei de altădată – chipul în apele Nistrului.

Vavila Popovici

(Fragment din cartea „Popasurile vieții”- în pregătire)

(Va urma)