07 iulie 2020
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

Așa s-a scris istoria Hotinului - „Hotinul este o filă de aur smulsă dintr-un vechi hrisov domnesc, peste care străinii încearcă să pună un sigiliu fals”

30 iunie 2020 р. | Categorie: Noutăţi

, ctitorită de daci, refăcută de Dragoș, Alexandru cel Bun și Ștefan cel Mare, azi este uitată, lăsată pe pământ străin. Istoria cetății pare confuză: Costache Negruzzi ne-a lăsat o nuvelă romanțată în care vorbește de sfârșitul lui Alexandru Lăpușneanu în această cetate; Miron Costin spune că cetatea ar fi fost construită de daci și dacă avem în vedere că dacii au locuit în Podolia și au avut acolo fortificații între care - Petridava (Kameneț-Podolisk-ul de astăzi) aflată la 17 km de Hotin considerată a fi fost „sora de peste Nistru”- afirmația ar putea fi adevărată. Săpăturile arheologice efectuate în zonă au dezvăluit, în apropiere, zidurile a două alte cetăți mai vechi - una datând din secolele IX-X și alta - din secolele VII-VIII, după unii chiar secolul V, ceea ce ar fi un argument în plus pentru originea dacică a fortificației. Iorga scria despre Cetatea Hotinului în cartea sa Neamul românesc în Basarabia: „Meșteri din Podolia sau italieni au lucrat Hotinul cel nou, pe la 1400. Ei au făcut din piatră bine potrivită și amestecată cu linii de cărămidă pentru podoabă, un masiv rotund de zidărie strașnică, ce se ridică drept pe malul Nistrului puternic. Turnuri se umflă pe la colțuri, tot așa de uriaș plănuite și aduse la îndeplinire. În centru se făcură încăperi de rugăciune și locuință, și printre năruiturile de acum, printre multele schimbări care au pierdut astăzi mai orice înfățișare, rămâi uimit când vezi semnele deosebitoare ale arhitecturii din veacul al XV-lea al Moldovei. Casele acestea care au fost spoite cu roșu pentru haremul vreunui pașă, au ferești de piatră albă, în arcuri sfărâmate, și o ușă de biserică în care se taie trei rânduri de linii împodobite, ca la ușa bisericii din Scânteie, clădită de Ștefan cel Mare. Colo sus, pe zidul acela măreț, ferești mai mici au ciubuce de piatră săpată, care se taie în unghiuri drepte, și se vede chiar prin spărturi o poartă de șapte – opt arce în cadrele ei îndrăznețe, cari e desigur, cea mai frumoasă din toate vechile clădiri românești. Ea e sfărâmată în parte, drumul la dânsa s-a rupt, și ar trebui să te cațeri prin bolovanii risipiți ca s-o vezi mai bine.” Unele informații istorice ne spun că Cetatea a fost înălțată de moldovenii lui Alexandru cel Bun, către 1400.  În secolul XVII, Abdi Pașa  trecând prin Hotin cu oastea sa spre a instala ca rege în Polonia pe Stanislaw Leszczynski, prietenul lui Carol XII și viitorul socru al regelui Ludovic XV al Franței, ar fi pus mâna pe frumoasa cetate a Moldovei. Cu ajutorul chiar al lui Nicolae Mavrocordat care domnea atunci în Moldova, el a făcut reparații și adaosuri „într-un mizerabil stil turcesc”- ni se spune - și a dat-o în primire, împreună cu ținutul înconjurător pe care îl smulsese Moldovei, unui pașă, pentru apărarea Semilunii, în acest punct amenințat de expansiunea Rusiei.

Așa s-a scris istoria Hotin-ului, a cărui existență a fost tulburată de incursiuni austriece, rusești, turcești. În lucrarea sa Descriptio Moldaviae, scrisă în limba latină, în perioada 1714-1716, Dimitrie Cantemir descria astfel Cetatea Hotin: „Aici se află Hocin sau Hotin, o cetate pe Nistru, față în față cu Camenița. Se numără printre cele mai mari cetăți ale Moldovei. Înainte vreme era întărită spre apus cu ziduri foarte înalte și cu șanțuri adânci, iar în partea dinspre răsărit era întărită pe malul abrupt al Nistrului și de stânci ascuțite, dar în războiul din urmă cu rușii, turcii au luat cetatea în 1712, i-au dărâmat zidurile cele vechi dintr-o parte, iar în cealaltă parte au împrejmuit-o cu lucrări de întărire noi și au lărgit-o mai mult de jumătate, încât azi i se poate spune pe bună dreptate cea mai frumoasă și cea mai tare dintre cetățile Moldovei. Pe când se afla încă în stăpânirea voievodului Moldovei, cârmuirea acesteia era în seama unui oblăduitor pus anume; acu, când se află sub puterea turcească, este cârmuită de un pașă turcesc, lucru ce este potrivit tractatelor și învoielilor cu leșii, în care se arată lămurit că în cetățile Moldovei nu va putea fi așezată oaste turcească.”

Cetatea are o pată neagră de pe zidul ei. O legendă spune că pata a fost creată de lacrimile ostașilor din castel care au luptat împotriva otomanilor și care au fost uciși de turci în interiorul fortăreței. O altă legendă spune că pata a fost creată din lacrimile unei fete cu numele de Oksana, pe care turcii au îngropat-o de vie în zidurile cetății. Am găsit de curând, într-o revistă, cuvinte mișcătoare semnate de jurnalistul Lucian Reniță:Din orice parte te-ai apropia, cetatea te copleșește. Eleganța exterioară și eclectismul istoric se regăsesc și în interior, unde se amestecă straturi arhitectonice din diverse epoci și culturi. Pentru un istoric sau istoric al artei, puține construcții ar putea fi mai grăitoare și pline de simboluri precum aceasta - de la ornamentele zidurilor și meterezelor, pictura din paraclis datând din vremea lui Petru Rareș, și până la detaliile porților, ușilor, ferestrelor, formelor în lemn, fiecare păstrând câte ceva de la temporarul cârmuitor. Însă cel mai mare mister al fortăreței este, probabil, pata de pe zidul arcuit, care ar părea să sugereze că cetatea înstrăinată plânge. O legendă spune că aceasta provine din lacrimile ostașilor moldoveni ce au luptat împotriva otomanilor și care au fost măcelăriți în interiorul fortăreței. O alta, asemănătoare cu legenda Meșterului Manole, vorbește despre plânsul unei moldovence zidite de vie, de turci, în peretele cetății.

Hotinul este o filă de aur smulsă dintr-un vechi hrisov domnesc, peste care străinii încearcă să pună un sigiliu fals. Chiar dacă vorba românească a devenit o raritate, într-un oraș care și-a pierdut buletinul de identitate, e destul să urci pe crenelurile cetății, să vezi Nistrul măreț, să privești la pietrele care mai păstrează sângele și voința de libertate a părcălabilor moldoveni, pentru ca să simți că, oricât ar fi oamenii sub „vremi”, vine o zi care aduce lumină, adevăr și dreptate, acolo unde a dispărut și ultima speranță. Altfel, de ce, de fiecare dată când văd cetatea, cu al său zid arcuit și ornamente din cărămidă roșie, mă încearcă un sentiment de intimitate, de acasă? Cetatea nu ne-a uitat. Hotinul ne recunoaște. Este al nostru pe veci.” 

Vavila Popovici

(Fragment din cartea „Popasurile vieții”- în pregătire)

(Va urma)