08 decembrie 2019
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

VIAŢĂ ZBUCIUMATĂ, TRĂITĂ CU DRAGOSTE

30 septembrie 2013 р. | Categorie: Din poşta redacţiei

Sunt tare de demult pe pământ, şi, se prea poate că v-am mai povestit cândva, atât prin scrisori, cât şi atunci când ne întâlneam la redacţie, ceea ce vă scriu acum. Dumnezeu le-a mai dat oamenilor şi uitarea, mai ales celor de seama mea, ajunşi la adânci bătrâneţe. De-un lucru numai sunt sigur: pot să pun mâna-n foc că tot ce v-am scris sunt întâmplări adevărate din viaţa mea. Dacă nu mă credeţi şi puneţi ceva la îndoială, veniţi la noi, la Mălineşti, căci mai sunt în viaţă moşnegi, drept că ceva mai tineri decât mine. Întrebaţi-i pe învăţătorii pensionari, Nicolae Carabulea şi Aurel Dântu, şi ei o să vă spună că Porfir Sanduleac a lucrat cândva în şcoală şi era cât pe ce să ajungă şi el învăţător. Dar s-o luăm de la început, căci v-am scris cam mult, ca să aveţi de unde alege. Dacă veţi publica ceva, tare mă voi bucura, dar de socotiţi că nu prezintă interes – nu mă voi supăra.

Cu numai două clase, puteam să fiu învăţător…

Eu m-am născut în pielea goală, nu aşa cum vin pe lume copiii de azi – gata îmbrăcaţi. Aproape că n-am umblat la şcoală, dar de la patru ani citesc, aşa cum umblă raţa pe apă. Când m-am ridicat mai măricel, la şapte anişori, am devenit „cârlanar”, adică mi s-a încredinţat să pasc mieii şi mioarele. La vârsta de zece ani avansasem deja în gradul de văcar, iar la cincisprezece ani am început să umblu la fete şi chiar îmi crescuse pofta de însurătoare. M-aş fi însurat eu, dar care fată se uita la mine… Ieşeam la hora satului desculţ, numai în cămaşă şi izmene. Băteam vârtos cu talpa goală, de săreau fasolele din oală. Flăcăii din familiile mai bogate mă luau peste picior, râdeau de mine, iar eu crăpam de ciudă.

Munceam cu ziua, la prăşit pe moşia lui Duga de lângă pădure. Dar cât nu sclipuiam, nu eram în stare să mă înţolesc ca bogaţii satului. N-am mai putut răbda să-şi bată joc de mine tot timpul, şi am plecat în lumea mare, să câştig bani, să mă pot îmbrăca şi eu nu mai rău ca cei înstăriţi. Am mers vreo două zile prin judeţul Dorohoi şi m-am oprit în satul Nichiteni, unde-şi avea moşia, de vreo două mii de hectare, un boier mare din Iaşi. Avea cirezi nenumărate de vite, turme de oi, cai… Pe mine m-a primit la păscut cireada. Doar aveam deja o bună experienţă de văcar. Cel mai mare pe văcari mă lăuda, dându-mi o plată bunişoară în fiecare lună. Acolo am pus ochii pe o fată, care mulgea vacile. O mai dansam câteodată la horele satului, când şeful meu îmi da voie să nu ies câte o duminică la muncă. Vara păşteam vacile, iar iarna lucram în grajd, îngrijind de animale. Am stat acolo doi ani, în 1939 întorcându-mă acasă. Aveam bani destui ca să-mi ridic nasul în faţa flăcăilor de bogătani. Mi-am făcut haine de vară (vreo două rânduri), şi o şubă frumoasă de iarnă. Până în 1942, anul când m-am însurat, am petrecut cu flăcăii satului. Peste doi ani, în 1944, am fost mobilizat în armata română. Câteva luni am stat într-un lagăr de concentrare din Bolgrad, iar spre sfârşitul anului m-am întors pe meleagurile natale, cu un pluton de soldaţi, îndeplinind diferite lucrări. Degrabă plutonul a plecat mai departe, iar eu am rămas să muncesc pe ogorul boieresc de pe Dealul Maşniţei.

După aşa-zisa eliberare, am fost primit ca paznic la şcoala din satul natal. Iarna mai făceam şi focul în sobe. Erau numai trei învăţători la patru clase. Învăţătorii ţineau lecţiile pe rând, iar copiii rămaşi din capul lor făceau gălăgie. Directorul m-a pus să dau seama de ei. Ca să-i liniştesc, le spuneam poveşti, diferite ghicitori… Era o linişte, că se auzea gâza zburând. Pe cei mai mici îi învăţam alfabetul şi să formeze cuvinte din silabe. Fără să ştiu, directorul s-a dus la raion şi le-a povestit şefilor că are un paznic care ar fi bun de învăţător. A venit apoi un inspector să mă vadă, interesându-se dacă sunt de acord să lucrez ca învăţător. I-am spus că eu n-am nici un fel de studii, am terminat numai două clase – în cinci ani! Dar inspectorul o ţinea pe-ale lui, spunându-mi că nu-i mare lucru să-mi dea un certificat de şapte clase, cu care să mă duc la Cernăuţi, să intru la Şcoala Pedagogică. Iaca aşa aveam să ajung eu învăţător cu numai două clase primare şi să fiu în rând cu domnii. Dar nu m-a lăsat obrazul să fac aşa ceva. Se vede că şefilor de atunci, ca, de altfel, şi celora de astăzi, puţin le păsa cine o să-i înveţe carte pe copiii românilor. Cine ştie, poate aveam să fiu un învăţător bun chiar şi cu bruma mea de carte. Dar cu soarta nu te pui în poară.

Grozavă orchestră am avut odată…

În 1940, când au năvălit ruşii peste noi, „eliberatorii” ne-au adus şi obiceiurile lor sovietice. În casa de rugăciuni a baptiştilor din satul nostru au făcut club, căci anume acest local de cultură era pentru ei ca un fel de biserică. Ce aveau să facă fetele şi flăcăii din sat. În zilele de duminică dimineaţa mergeau, după obiceiul pământului, la biserică, iar după masă – la club. Tineretul a organizat o orchestră minunată. Până la venirea ruşilor în acea casă se cântau numai melodii religioase. Tot atunci, la Mălineşti, s-a deschis şi o şcoală de seară, pe care o frecventau tinerii din sat. Nu pot să-i uit pe tinerii învăţători, printre care şi trei evrei din Cernăuţi – Karol Moiseici, Norbert Avramovici şi Klincer. Toţi erau cantonaţi la sora mea Sanda, care locuia aproape de şcoală. Ea le pregătea şi de-ale gurii, pentru chirie şi masă primind o sumă frumuşică. Soră-mea avea şi o fată mare, numai bună de măritat, care i-a picat tronc la inimă lui Salu. Până la Anul Nou, s-au înregistrat la primărie, astfel Sanda câştigând şi un ginere bun. Salu era o comoară de om cum nu se mai pomenise în satul nostru. Pe lângă activitatea de învăţător (preda matematica, muzica şi educaţia fizică), îndeplinea şi funcţia de şef de club. A adus la şcoală instrumente muzicale pentru o adevărată orchestră – patru viori, două balalaici, două mandoline, trei chitare şi o tobă mică.

M-am alăturat şi eu muzicanţilor, căci învăţasem să scârţâi la vioară de la un cumnat. Luam pe furiş vioara lui, deoarece nu-mi dădea voie să pun mâna pe instrument. Ne adunaserăm 11 flăcăi şi fete, iar al 12-lea era un om mai mare ca noi – Gheorghe Păduraru, născut în anul 1903. El cânta la horele satului, pe la nunţi şi cumătrii. Toată iarna o ţineam într-o petrecere, ca să mai uităm de necazul vieţii noi. Era printre noi un băieţaş drăguţ, ca rupt din soare, cânta frumos din gură şi mergea pe mâini, aşa cum s-ar merge pe picioare. Făcea fel de fel de scamatorii. Pe la sfârşitul lui aprilie am participat la olimpiada raională, unde am ocupat locul I. La cea regională n-am ajuns, căci a început războiul şi muzicanţii noştri s-au împrăştiat care şi-ncotro. Mare-i minunea că din cei 12 mai suntem 5 în viaţă, purtând în cârcă povara anilor. Două femei, Larisa a lui Petru Rusnac şi Olea Gheorghiţă, îşi duc traiul la Mălineşti, iar Elena lui Grigoraş (nu ştiu ce nume de familie poartă după căsătorie) trăieşte la Cernăuţi. Toate ţin de biserica baptistă şi sunt de vârstă înaintată. Elena are 93 de ani, Larisa – 87, Olea – 90. Şi Ionică al lui G. Sofroni, unicul mei coleg din orchestră, care e în viaţă, va împlini în curând 90 de ani.

Multe decenii au trecut de atunci, dar tot mă bate regretul că n-am ajuns şi noi ca muzicanţii din orchestra de la Costiceni, înfiinţată de Toader Captar. Sunt născut în aceeaşi lună şi în acelaşi an cu acest rapsod vestit – eu la 5 aprilie, iar el pe data de 20. Dar soarta ne-a fost diferită. Poate dacă ar fi trăit mai mult Salu, conducătorul orchestrei din Mălineşti, ne-ar fi mers şi nouă faima bună prin lume, am fi purtat comorile noastre sufleteşti prin alte ţări, aşa cum o fac urmaşii vestitului viorist Toader Captar.

Am descris doar câteva momente, ce le păstrez încă vii în inimă, din acei ani ai tinereţii mele – grei pentru trai, dar interesanţi, în ciuda tuturor nevoilor. Dacă cineva din supravieţuitori îşi ţine minte mai multe, ar putea să completeze amintirile mele.

Porfir SANDULEAC, s. Mălineşti, raionul Noua Suliţă