13 decembrie 2019
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

AR TREBUI PUŞI LA STÂLPUL INFAMIEI…

4 octombrie 2013 р. | Categorie: Limba noastră cea română

Am ales un titlu mai loial la interviul cu pictoriţa Valentina BRÂNCOVEANU din Chişinău, evitând expresia extrem de dură a interlocutoarei mele, care mi-a replicat răspicat şi incontestabil că-i de prisos să ne purtăm cu mănuşi (să le batem obrazul netrebnicilor), căci nu speriem pe nimeni cu stâlpul infamiei. „Tipii care prostesc poporul cu „limba moldovenească” trebuie băgaţi la puşcărie, puşi la zid sau, admiţând ceva mai uman, închişi la balamuc, căci tocmai acolo li-i locul…”. Am intrat întâmplător în atelierul artistei, după ce mi-am plimbat amintirile pe la Valea Morilor (se numea Lacul comsomolist pe timpul studenţiei mele – locul de întâlnire şi cel mai romantic refugiu pentru îndrăgostiţii de toate vârstele). Însă nu dorul de paşii pierduţi pe aleile tinereţii m-a purtat pe acolo. Am vrut să văd Teatrul de Vară, de unde au răsunat primele ecouri de revoltă contra asupririi ruseşti. Dar când am încercat să intru, m-a oprit o figură ramolită, cu mâinile tremurânde, spunându-mi în limba fratelui mai mare că n-are voie să dea drumul nimănui. M-am uitat printre gratiile porţii de metal, prinzând în obiectivul fotografic un câine, care, zărindu-mă, a început să latre, după câte am înţeles, şi el ruseşte. Apoi mi-am potolit nostalgia în clădirea veche a Universităţii de pe strada Livezilor, cu săli renovate, de nerecunoscut… Prietena mea de facultate, publicista Tamara Gorincioi, le spunea, pe un ton ironic, la toţi cunoscuţii întâlniţi în acea zi că am vărsat o lacrimă la „cimitirul tinereţii noastre”. Şi ca să-mi şteargă lacrima, s-a gândit că n-ar strica să intrăm pe la buna ei cunoscută, pictoriţa Valentina Brâncoveanu, mai cu seamă că drumul de la Universitate trecea chiar pe lângă atelierul ei de pe strada Mitropolit Bănulescu-Bodoni.

Gazda ne-a întâmpinat în duhuri bune, propunându-ne cafeaua şi lăsându-ne să răscolim în voie prin lucrările ei, adunate claie peste grămadă în încăperea prea strâmtă pentru amploarea inspiraţiei artistei. Până a o provoca la discuţia despre destinul basarabean al limbii române, mi s-a părut o fire blândă, bonomă, aşa ca ziua însorită ce mă adusese în universul ei de creaţie. Dar în câteva clipe parcă trecuse un uragan prin sufletul liniştitei în aparenţă femei, chiar şi corolele bogate ale pomilor, şi romaniţele vesele de pe pânzele înrămate păreau că-i ţin partea, întunecându-şi imprevizibil strălucirea. N-o cunoscusem până la acel moment, deşi, Valentina Brâncoveanu, încă din anul 1985 membru titular al Uniunii Artiştilor Plastici din Republica Moldova, şi-a anunţat intrarea în miracolul culorilor în perioada când îmi făceam studiile la Chişinău şi credeam că nu există pe pământ alt loc mai liber pentru zborul viselor mele. Să ne fi întâlnit cu vreo 30 de ani în urmă, aveam, probabil să vorbim ca şi acum despre aceleaşi dureri şi aceeaşi dragoste pentru Chişinău. Atât doar că, odată cu trecerea timpului, dragostea mea s-a înjumătăţit, partea cea mai mare îndreptându-se asupra Cernăuţiului, iar pentru dna Valentina centrul vechi al Chişinăului reprezintă şi astăzi tot ce-i mai frumos pe pământ.

Din păcate, nu despre frumuseţea care salvează lumea, ci despre lucrurile urâte care o distrug am vorbit în timpul scurtei noastre întâlniri. Şi ce-ar putea să distrugă mai dezastruos fiinţa omenească, decât necunoaşterea sau nerecunoaşterea intenţionată a propriei identităţi naţionale şi a limbii care ne defineşte identitatea!

– Doamnă Valentina, astăzi, la monumentul lui Ştefan cel Mare, l-am întrebat pe un bărbat (crezând că-i adevărat patriot dacă se încălzeşte la soare lângă statuia Sfântului Voievod) ce limbă vorbeşte – moldoveneasca sau româna…

– Şi ce va răspuns?

– Cred că n-a înţeles ce vreau de la el. Mi-a răspuns că „şi-aşa, şi-aşa”, şi în moldovenească, şi în rusă, că pentru el e totuna. Pentru cei tineri, care învaţă în România, poate are importanţă… Şi nu era un om care urăşte ori nu cunoaşte România, a lucrat la o agenţie turistică ca şofer şi a transportat grupe de turişti prin România...

– Dacă staţi de vorbă cu toţi proştii… Nu trebuie să-i întrebăm pe proşti cum să-i spunem limbii noastre. Nu e treaba mulţimii, prostite de politicieni şi kăgăbişti, sau a liderilor de partid să decidă ce trebuie să fie scris în Constituţie în privinţa limbii de stat. Limba nu poate fi pusă la vot. Dacă ar fi în puterea mea, n-aş permite proştilor să voteze şi, dacă ar fi posibil, nici să aducă pe lume copii. Prea mulţi proşti s-au plodit în mica noastră ţară. Numai cuvântul savanţilor lingvişti are putere de decizie, numai Eugen Coşeriu, numai Vladimir Petrovski, un romanist de mare valoare din Sankt-Petersburg, şi un neamţ, nu-mi vine pe limbă numele lui la moment, au dreptul să se pronunţe în privinţa limbii noastre. Ei au spus pentru toată lumea că nu există limba moldovenească, ci limba română. La acel lingvist german am citit un articol unde dovedeşte argumentat ştiinţific că există numai limba română. Ăştia de la noi, care nu-s nici măcar amatori în lingvistică, nu vor să recunoască constatările savanţilor consacraţi.

– Proşti, dar mulţi, după cum scria un clasic al literaturii române… Dar să vă spun şi ce-am auzit de la un bărbat cuminte. Savantul şi editorul unui monumental album fotografic consacrat românilor de pretutindeni, Vasile Şoimaru, e de părerea că reîntregirea cu Patria mamă este un lucru mai puţin imposibil decât excluderea din Constituţia Republicii Moldova a sintagmei „limba moldovenească” şi înlocuirea acesteia cu „limba română”.

– Să-l audă Dumnezeu! Reîntregiţi nu ne-am mai bate capul de „limba” care nu există, adică există doar întru satisfacerea ambiţiilor politicienilor pentru care soarele răsare şi astăzi de la Kremlin. Iată, mă războiesc de ani de zile cu un vecin… Vedeţi cât de ţanţoş umblă prin curte. Nici nu se salută în română. Le predă studenţilor români de la Universitatea „Ion Creangă” (un obiect legat de arta plastică) în limba rusă. I-am spus de mai multe ori că plânge închisoarea după el pentru crima contra culturii noastre. Vorbele mele îi trec pe lângă ureche. De ce s-ar teme?!

– Văd că sunteţi rău pornită contra politicienilor de tot soiul…

– N-am nimic cu ei, dar să ne lase limba în pace, pe seama oamenilor competenţi. Diletantismul, amatorismul este periculos în orice domeniu. Imaginaţi-vă că se apucă un amator să construiască un avion. Desigur, aeronava se va prăbuşi, vor fi victime omeneşti, iar vinovatul va fi tras la răspundere penală. Dar limba e mai importantă decât o maşină, când amatorii îi decid soarta e prăpăd pentru o mulţime mare, pentru un popor întreg. Eu insist în părerea mea că e o mare crimă să declari în parlament că „se poate şi aşa, şi aşa”, adică ori moldovenească, ori română, cum spune un analfabet de nu ştiu unde. În muzică sau în pictură putem să acceptăm amatorismul, deşi tot nu-i avenit, deoarece le cultivă oamenilor nonvalorile.

– Constituţia Moldovei toarnă apă la moara adepţilor „moldovenismului” din regiunile Odesa şi Cernăuţi…

– Cunosc această problemă şi am presimţirea că lucrează de minune agenţi plătiţi să ne dezbine. Am fost nu demult în satul Căinari, la baştina lui Alexie Mateevici. Am văzut şi acolo mulţi proşti. Cum îi ţine pământul acesta! Aceleaşi porcării ce se debitează în parlament, la Chişinău, le-am auzit şi la vatra autorului imnului Limbii Române. De fapt, nu cred că politicienii noştri sunt atât de proşti, ca să nu-şi dea seama de adevărul ştiinţific în privinţa limbii noastre, mai ales că mulţi şi-au făcut studiile în România.

– Aşa categorică şi belicoasă cum vă văd, intuiesc că sunteţi legată cu trup şi suflet de Chişinău, ştiu că i-aţi consacrat o serie de lucrări – „Oraşul vechi”. Aveţi şi nume de familie cu ecou istoric…

– N-am nimic comun cu ilustra familie a Brâncovenilor. În orice caz n-am căutat ramuri de rudenie, nici n-am încercat să-mi compun o legendă pe seama numelui. Tatăl meu, născut în anul 1914, a trăit în perioada interbelică. În Basarabia se vorbea româneşte, nu existau îndoieli în privinţa limbii. Tata a lucrat curier la liceul de băieţi „Alecu Russo”, vorbea o limbă frumoasă, mai mare dragul să-l ascuţi. Ne plimbam, ca domnii, prin grădina publică, învăţând de la el cuvinte ce nu intrau în acea perioadă în vocabularul „moldovenesc”. De la acele plimbări am îndrăgit Chişinăul. Când merg prin partea veche a capitalei, simt că trec prin istorie. E un oraş plin de lumină şi culoare. Mai rar asemenea oraşe pline de verdeaţă, lumină şi de vibraţie. Chişinău emană bunătate mioritică, e tot ce am mai frumos în viaţă şi, pictând peisaje urbane, încerc să salvez ce se mai poate salva. Numai în culoare pot să-mi exprim adevărata iubire pentru acest oraş cu toamne bacoviene, melancolii eminesciene, şi multă, multă speranţă românească.

Maria TOACĂ