22 mai 2022
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

Considerată „duşman al poporului sovietic”, fiindcă fiul a luptat în armata română

25 octombrie 2020 р. | Categorie: Noutăţi

Deşi de la evenimentele dramatice din iunie 1941 s-au perindat 73 de ani, timpul nemilos aşa şi n-a vindecat durerea din sufletele celor care şi-au pierdut rudele în masacrele de la Lunca şi Fântâna Albă, gulaguri şi lagăre ale morţii, celor care îi deplâng încă pe cei scumpi şi dragi, înghiţiţi de hăulraiuluisovietic, care a început pentru românul înstrăinat de Ţară odată cu cedarea Bucovinei şi ocuparea ei de călăii sovietici. Evident, n-a fost ocolită de Cel de Sus nici o localitate românească din ţinut, locuitorii căreia să nu fi avut de suferit după îngrozitoarea „eliberare”. Cele mai mari sacrificii la altarul de jertfă al Neamului le-a avut de suportat comuna de vrednici români – Mahala, raionul Noua Suliţă.

Printre cele 602 persoane, deportate în înfiorătoarea noapte de 12 spre 13 iunie 1941, a fost şi Maria Doroş, rămasă văduvă încă în primul război mondial, atunci în vârstă de 60 de ani, şi fiica ei – Domnica – de 20 de ani. Cu această durere răvăşită în suflet a ajuns în toamna vieţii Nicolae HOSTIUC din s. Mahala, care, împreună cu soţia Aurica, fostă profesoară de română, le păstrează mereu vie amintirea în inimi.

Considerată „duşman al poporului sovietic”, fiindcă fiul Sain a luptat în armata română şi a căzut la Cotul Donului, iar fiul Gheorghe, chemat la datorie sub arme şi încorporat  în rândurile luptătorilor, când s-au retras trupele române a plecat şi el în România, bunica Maria, împreună cu fiica Domnica au fost duse cu forţa la gară, la Sadagura, încărcate în vagoane pentru vite, cu alte câteva sute de deportaţi şi transportate în Siberia, unde au fost impuse la munci silnice, îndurând chinuri îngrozitoare – foame, ger, boli. Umblau, în rând cu bărbaţii, la tăiat pădure, dormeau câte 25 de persoane într-o baracă geroasă, li se dădea doar 150 de grame de pâine pe zi şi acea neagră ca pământul şi udă, de-o puteai scurge precum rufele.. Însă, în pofida greutăţilor, a rezistat vitregiilor sorţii. Iar peste ani, când a ajuns în satul natal, în curtea casei părinteşti, a sărutat de bucurie prispele. A mulţumit lui Dumnezeu că le-a dat puteri pentru a învinge jugul bolşevic şi norocul de a-şi îmbrăţişa glia străbună, de a trăi alături de cei dragi, pe pământul strămoşesc”.

Adevărul  e că drama familiei Hostiuc au împărtăşit-o aproape fiecare familie de români din nordul Bucovinei. Destinu-i tragic avea să-i pregătească o puternică lovitură şi tânărului Petrea  HOSTIUC. În 1944, iscoadele sovietice l-au arcănit şi l-au dus cu forţa la muncă silnică, la Onega, unde, în acel an blestemat de cer,  au fost vânaţi vreo 300 de măhăleni.

„Tatăl Petrea avea 34 de ani, când a fost prins şi dus cu forţa, în 1944, la muncă grea, într-un lagăr stalinist de pe ţărmurile lacului Onega. Munceau flămânzi şi goi mai întâi la construcţia căii ferate, cărau în spinare lemne şi fiere grele, fiind trataţi ca pe nişte animale. Ca să nu moară de foame, tata mânca bureţi cruzi din pădurea din apropiere. Din 300 de bărbaţi, voinici şi frumoşi, s-au întors la baştină doar vreo 30, de-abia trăgându-şi  sufletul după ei, fiind sleiţi de puteri. Un văr de-al tatei, când a fost „vânat”, cântărea vreo 90 de kg, s-a întors de 35 kg”.

Jertfele românilor au fost mari, iar crimele faţă de populaţia băştinaşă din ţinutul bucovinean, care n-a dorit să fie îngenunchiată de cotropitori  - îngrozitoare. Să-i păstrăm pe Martiri în amintire şi să nu întoarcem nicicând această pagină neagră a istoriei ca ea nicicând să nu atingă şi să nu curme zborul visului copiilor şi nepoţilor noştri.

Felicia NICHITA-TOMA