26 septembrie 2022
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

BUNA, DRAGA NOASTRĂ ÎNVĂŢĂTOARE...

6 octombrie 2013 р. | Categorie: Bucovina

Am ajuns şi eu la aşa-numita vârstă a treia, însă, când vin toamnele aurii, gândul mă poartă la învăţătorii mei – oameni care, în timpuri foarte grele, într-adevăr ne-au ajutat să ne găsim rostul în viaţă. De obicei, de Ziua lucrătorilor din învăţământ, le adresăm învăţătorilor noştri cuvinte elogioase mai mult din inerţie, pentru că aşa e primit. Dar persoana despre care voi scrie în continuare le merită pe bună dreptate, şi aceste cuvinte pot să le confirme toţi cei care au avut fericirea să-i fie elevi. O am în vedere pe doamna Natalia ŢIBUH din Igeşti, care la 23 septembrie şi-a sărbătorit venerabilul jubileu de 85 de ani. Multe cuvinte alese de sincere şi calde felicitări au înflorit în buchetul ei jubiliar, alături de rude, de foştii colegi de muncă, neuitând să-i adreseze călduroase urări de sănătate şi mulţi oameni deja încărunţiţi din promoţiile de elevi.

Evident că, ajungând la această vârstă venerabilă, dna Natalia are o biografie admirabilă, bogată în evenimente scumpe inimii sale, dar şi marcată de întâmplări dramatice. A văzut lumina zilei în satul Corceşti şi, deoarece a fost al cincilea copil în familie, a simţit de mică povara lipsurilor . De la sora mai mare, Floarea, a deprins măiestria ţesutului covoarelor, aceasta fiind îndeletnicirea lor principală, care le asigura existenţa. Mama lor lipsea săptămâni întregi de acasă, umblând prin satele vecine la ţesut covoare. Nataliei îi plăcea lucrul de mână, munca prin gospodărie, însă dragostea de carte a fost mai presus de celelalte pasiuni. A absolvit cu succes şapte clase în şcoala românească din sat. Profesorii au insistat pe lângă mamă-sa s-o trimită la studii mai departe, căci era talentată şi perseverentă în toate. Aşa a nimerit la Liceul industrial de fete din Cernăuţi, unde a studiat diferite obiecte, printre care şi cea mai îndrăgită ocupaţie – arta cusutului de mână. În clipele de răgaz putea fi văzută doar cu acul în mână. Şi la această vârstă înaintată brodează diferite şerveţele, feţe de masă, năframe, pentru a le lăsa moştenire nepoatelor. Îşi aminteşte cu lacrimi în ochi de acele zile fericite şi de profesorii ei îndrăgiţi. Îi ţine bine minte pe nume, recită poezii învăţate în acea perioadă – în română şi în franceză. Fericirea ei a durat numai doi ani. În 1944 liceul a primit ordin de refugiere în adâncul Ţării. Profesorii şi un număr anumit de liceeni au plecat din Cernăuţi, iar ea, timp de două zile, s-a întors pe jos în satul natal.

După terminarea războiului, în 1945, i s-a propus să lucreze ca învăţătoare la Cupca, încredinţându-i-se cei mai mici elevi. Printre primii ei elevi s-a aflat şi Octavian Cucuruz, care a devenit profesor de fizică, a lucrat la şcoala din Ropcea, apoi ca inspector şcolar şi preşedinte al sindicatelor din raion. Şi azi el ţine legături de prietenie cu prima sa învăţătoare, purtându-i mult respect şi recunoştinţă. Probabil, multă lume din raioanele Storojineţ şi Hliboca îşi aminteşte de Natalia Tibuh, căci soarta a purtat-o prin zeci de şcoli. A fost învăţătoare la clasele primare la Oprişeni şi Tereblecea, unde l-a întâlnit pe Ion Ţibuh, profesor de matematică, unindu-şi cu el destinul pentru totdeauna. Cununia religioasă a avut loc la 28 august, de sărbătoarea Sfintei Marii, la biserica din Corceşti. „A fost o nuntă-minune, îşi aminteşte dna Natalia, o vestită fanfară din Adâncata (a lucrătorilor căilor ferate) a cântat pentru oaspeţi din trei sate – Corceşti, Cupca, Pătrăuţii de Jos. Toloaca din faţa casei părinteşti era plină de nuntaşi, gătiţi în frumoase costume naţionale”.

Din păcate, vestea despre cununia la biserică a ajuns repede la urechile şefilor din raion, după care au urmat pedepsele. În primul rând, Natalia a fost exclusă din comsomol şi eliberată din serviciu. După acea întâmplare, soţul ei, Ion, a susţinut admiterea la Universitatea din Lviv, Facultatea de Drept, iar Natalia – la Şcoala Pedagogică din Cernăuţi (secţia fără de frecvenţă). În 1950, Ion Ţibuh a fost numit judecător în raionul Storojineţ, iar soţia sa a beneficiat de indulgenţa autorităţilor, fiind reabilitată pentru „păcatul” de a primi binecuvântarea preotului la viaţa conjugală. Dar n-a fost admisă deodată în şcoală, ci i s-a încredinţat să ţină lecţii infirmierelor analfabete de la spitalul raional, unde tânăra familie şi-a găsit, pentru început, acoperiş deasupra capului. Acolo şi-au făcut prieteni pe viaţă şi li s-a născut primul fiu, Valeriu.

Tânăra pereche era necăjită din cauză că nu avea posibilitatea să-şi întemeieze un cuib al lor. Devotaţi până la sacrificiu profesiei, soţii Ţibuh nu protestau când erau trimişi ba într-o şcoală, ba în alta, unde lipseau cadre didactice calificate. Astfel, în 1952 tinerii soţi au nimerit la şcoala de şapte ani din Ropcea – dl Ion în calitate de director şi profesor de istorie, iar dna Natalia ca profesoară de geografie, disciplină de care era îndrăgostită încă din timpul studenţiei. Copiii simţeau pasiunea ei mare pentru obiectul ce-l preda şi aşteptau cu nerăbdare lecţiile de geografie, dar, mai ales, apariţia frumoasei, elegantei învăţătoare – cu obrajii îmbujoraţi şi harta la braţ. Ascultam cu răsuflarea întretăiată povestirile ei despre ţări îndepărtate, despre oraşe necunoscute şi tărâmuri minunate, unde, credeam noi, trăiesc oameni mult mai fericiţi. Cel mai neplăcut era să auzim clopoţelul ce ne anunţa recreaţia, căci nu ne puteam desprinde privirile de la acea hartă miraculoasă. Rezultatele dragostei noastre faţă de obiectul, predat cu deosebită măiestrie şi vocaţie pedagogică de tânăra învăţătoare, s-au văzut la finele anului. Toţi elevii clasei a şaptea au susţinut examenul la geografie pe note bune şi foarte bune, iar dna Natalia înflorea de bucurie că munca ei n-a fost zadarnică.

Dar noi am îndrăgit-o nu numai pentru felul cum ne preda geografia. Era atentă faţă de aptitudinile fiecărui elev, orientându-ne să ne alegem profesia în domeniul ce ni se potriveşte cel mai mult. Insista pe lângă părinţi să ne lase la învăţătură, avea grijă de viitorul nostru. Bunătatea, amabilitatea, inteligenţa, mai cu seamă modestia, erau calităţile manifestate în relaţiile cu discipolii, colegii şi cu toţi sătenii. Nu găsesc cuvinte, care să exprime dragostea şi stima ce i-o poartă mulţi din foştii ei elevi de la Ropcea – Valeria Costinean (Mihailiuc), Elena Leviţchi (Tcaciuc), Viorica Leviţchi (Carp), Liza Bogotâreţ, Vasile Buta şi mulţi alţii, pentru care dna Natalia a fost o adevărată prietenă, îndrumătoare înţeleaptă, psiholog sensibil, ştiind să pătrundă în universul sufletesc al adolescenţilor. Ea ne-a încurajat năzuinţele, a dat aripi visurilor noastre, ne-a făcut să nu renunţăm la dorinţele pe care noi nu îndrăzneam să le realizăm în acele timpuri grele de după război. Părinţii erau speriaţi de fărădelegile noii puteri, nu ştiau ce le va aduce ziua de mâine. Nu îndrăzneau să-şi dea copiii la învăţământul superior în instituţiile sovietice, sperând că se vor întoarce „ai noştri” şi vor reveni la viaţa normală de odinioară. Înţeleapta profesoară a ştiut să-i convingă pe ţărani că tinerii români trebuie să înveţe, să lupte pentru un loc sub soare, să nu rămână numai la muncile negre. Insistând zi de zi, şi noi am prins curaj, căpătând încredere că vom înfrunta obstacolele necunoscute, de care aveam mare frică. Doar mulţi dintre noi nu păşisem mai departe de orăşelul Storojineţ, ne descurcam prost în limba rusă şi aveam groază să ne îndepărtăm de casă. Însă dna Natalia a găsit cheia de la inima părinţilor, convingându-i, şi pe baza exemplului personal, că, în pofida lipsurilor materiale, viitorul nostru e lumina cărţii.

Luând hăţurile în mâini, dna Natalia ne-a pornit pe drumul vieţii: a adunat documentele necesare pentru admiterea la Şcoala Pedagogică din Cernăuţi, ne-a urcat în tren…Nu cunoşteam oraşul, străine ne erau limbile rusă şi ucraineană… Ne apăsa şi neîncrederea în reuşita la examene. Dar îmbărbătarea dnei învăţătoare, care ne-a povestit zâmbind cum a trecut şi ea prin asemenea frământări, ne-a dat puteri să depăşim disperarea. Şi am învins, căci doream fierbinte să-i urmăm exemplul, să ajungem ca ea, să fim la fel de curajoşi, optimişti şi siguri de capacităţile noastre. Înainte de plecare, dar şi când veneam în zilele libere acasă, îndrumătoarea noastră ne dădea sfaturi cum să ne comportăm, cum să umblăm pe străzi, ne atrăgea atenţia să nu ieşim noaptea din cămin, mai pe scurt, ne-a fost ca o mamă grijulie. Datorită ei, am absolvit cu bine Şcoala Pedagogică şi mulţi ne-am continuat studiile mai departe. Nu ştiu cum decurgea soarta mea şi a altor colegi de clasă, ce destin aveam, dacă întâmplarea nu făcea ca Natalia Ţibuh să lucreze câţiva ani şi la Ropcea. Încotro ni se rostogolea roata vieţii? De aceea n-o uităm şi recunoştinţa noastră n-are margini, dar avem şi remuşcări pentru că n-o vizităm atât de des cum şi-ar dori dumneaei.

Ştiind că întotdeauna suntem aşteptaţi şi că dna Natalia păstrează în suflet dragostea nestinsă pentru ropceni, îi trecem pragul la date aniversare, de Ziua învăţătorului… Ne face plăcere să auzim că asemenea elevi silitori şi cuminţi n-a prea întâlnit în cariera ei pedagogică. Deseori îşi aminteşte de Zaharie Meglei, ţinând în permanenţă legătura cu el. Despre Ilie Olar spune că a fost cel mai bun şi mai modest elev din clasă şi, cu toate că niciodată nu ridica mâna, întotdeauna se prezenta bine pregătit de lecţie şi dădea răspunsuri excelente. Urme frumoase au lăsat soţii Ţibuh şi la Crasna, unde dl Ion a îndeplinit funcţia de director la Şcoala nr. 2, iar dna Natalia a predat geografia, iar mai târziu, timp de 23 de ani, a condus Şcoala de opt ani din Igeşti, transformată din 1984 în instituţie de învăţământ mediu general. Sub egida şi cu eforturile ei, la Igeşti, a fost construită clădirea unei şcoli moderne, pentru aceste şi multe alte merite fiind distinsă cu diplome şi titlul de Eminent al învăţământului public.

Dar cea mai mare bogăţie a pedagogilor Ţibuh sunt cei doi fii – Valeriu şi Anatolie, pe care i-au crescut şi i-au educat astfel, încât să devină cunoscuţi în întreaga ţară prin faptele lor demne de admiraţie. Valeriu a ocupat posturi de conducere la nivel republican, timp de şapte ani a lucrat în calitate de consul al Ucrainei în Grecia. Iar Anatolie este cunoscut, la Moscova, ca savant în domeniul fizicii şi constructor de rachete. Deşi fiii se află departe, părinţii nu suferă de singurătate. Copiii îi vizitează în măsura posibilităţilor, alinându-le bătrâneţea cu grija şi dragostea lor. Reuşitele fiilor le dau puteri să trăiască, le prelungesc viaţa plină de sens. Nu demult, la 28 august, acest extraordinar cuplu (dl Ion are 93 de ani) şi-a sărbătorit a 65-a aniversare a nunţii. Au trăit o viaţă fericită împreună, cu toate că au înfruntat multe greutăţi. Dna Natalia, în pofida vârstei înaintate, nu se gândeşte, nu vorbeşte, ca alţi bătrâni, de moarte. Este plină de viaţă, având energie şi o memorie de invidiat. După fiecare vizită ne întoarcem de la ea cu un bagaj imens de voie bună şi cu imaginea superbilor trandafiri brodaţi de mâinile-i dibace. În preajma Zilei învăţătorului, ropcenii îi adresează cele mai sincere şi călduroase urări de sănătate, asigurând-o că ne-a fost şi ne este nespus de dragă.

Valeria MIHAILIUC, s. Ropcea, raionul Storojineţ