Dupa unirea
din 1918, romanii o duceau bine si tara intreaga era cuprinsa de un mare
avant patriotic, de o dorinta puternica de a face ceva concret pentru aceasta
Romanie Mare
Ca sa ai cultura, trebuie sa ai intai
bunastare. "Traim azi intr-un
mediu semicultural si parvenit, impulsiv si brutal. Suntem departe, foarte
departe de ce am fost candva. Iar eu nu pot sa fiu decat frustrat si trist. Ma simt exponentul unei lumi in destramare. Dar am credinta ferma ca ceva se va schimba
intr-o zi, ca vom ajunge la o societate cu respect pentru valoare, prin care
sa construim alta Romanie, la nivel spiritual. Asta e ceea ce ne lipseste la
momentul actual".
Un interviu captivant cu muzicologul Viorel
Cozma
Un personaj fabulos: Enescu
- As porni dialogul nostru de la o curiozitate. Cum va explicati ca cea mai
mare inflorire a muzicii din istoria romanilor a avut loc in epoca
interbelica?
- Ca sa ai cultura, trebuie sa ai intai
bunastare. Dupa unirea din 1918, romanii o duceau bine si tara intreaga era
cuprinsa de un mare avant patriotic, de o dorinta puternica de a face ceva
concret pentru aceasta Romanie Mare. Atunci au aparut institutii importante,
care ne lipseau si care au creat, prin prezenta lor, un cadru favorabil.
In 1920, Filarmonica se modernizeaza, sub
conducerea dirijorului George Georgescu, care se intoarce de la Berlin si
aduna in preajma lui crema absolventilor de Conservator.
In 1921, Opera Romana devine institutie
finantata de la buget. Apar Conservatorul si Teatrul National de la Cluj.
Apar radioul si discul si, odata cu ele, posibilitatea de a-i asculta pe
interpretii preferati si in saloanele de acasa. Dar poate ca adevarata explicatie pentru spiritul extraordinar de
emulatie care a existat pe scena muzicii interbelice este fabuloasa prezenta
a compozitorului George Enescu.
Enescu a reusit sa coaguleze in jurul lui
personalitatile de varf ale epocii. El este cel care, prin muzica, a
sincronizat cultura romana cu cea occidentala. A avut extraordinara dorinta
de a ridica nivelul culturii romane si al muzicii in special. Facea
circuite obositoare, mergea in douazeci, douazeci si cinci de orasele de
provincie sa cante Bach si, daca era intrebat la ce bun, ca lumea simpla nu
intelege o muzica atat de profunda, el raspundea: "Nu-i nimic ca nu
pricepe Bach, sa-l ia ca pe un medicament!". In 1913, a instituit un
premiu national de compozitie pe care l-a acordat anual, pana in 1946, cand a
parasit definitiv Romania. Mai mult, el si dirija compozitiile castigatoare,
pentru a le populariza. Enescu a fost un far calauzitor pentru intreaga
generatie interbelica, a ridicat nu doar nivelul epocii respective, ci si al
celei care i-a urmat.
Dupa cel de-al doilea razboi mondial, am avut
un manunchi de muzicieni adevarati, care au fost recunoscuti peste hotare si
care i-au dus lui Enescu faima mai departe. Despre ei s-a vorbit ca
despre Scoala lui George Enescu: Anatol Vieru, Stefan Niculescu, Aurel Stroe,
Tiberiu Olah, Pascal Bentoiu, Theodor Grigoriu, Dumitru Capoianu, Miriam
Marbe.
- Ati putea sa-i faceti un portret artistului si omului Enescu?
George Enescu
- Enescu a fost o faptura cu totul exceptionala. Avea o memorie fantastica.
Bela Bartok i-a dat odata in tren o partitura. Enescu a citit-o atent de
cateva ori, pana la destinatie, apoi i-a returnat-o. A doua zi a cantat-o din
prima, fara s-o mai deschida.Canta cincizeci si doua de volume de Bach pe de
rost. Dirija Wagner pe dinafara. Era parca venit din alta lume. Canta din
gura, canta la fluier, la pian, la vioara, la violoncel, la flaut, la corn,
la orga. Era un poliinstrumentist. Avea tot timpul ce povesti. Era glumet,
spontan, facea poezii, epigrame si cuplete. Avea dar literar si dar de
desenator. Era un excelent caricaturist. Era
tipul renascentist, cumula un talent fabulos. Avea maniere, stia sa fie
elegant cand se cerea, dar era si nepretentios, de o mare modestie. Cand pleca
in turnee, nu-si lua bilet la vagonul de dormit. Se culca la clasa a doua,
intins pe scaune, asa cum era imbracat. Mergeau colegii lui si-l rugau pe
seful de vagon sa nu mai bage pe altcineva in compartiment, fiindca
"maistrul doarme un pic ca ari concert la Botsieni".
Cand ajungea, cu pantalonii necalcati, suia direct in trasura si gonea la
hotel. Era gurmand. Ii placea mancarea buna. Si ii placeau mult femeile.
Era un barbat foarte frumos si dorit. Cand se terminau concertele, navaleau
femeile pe el sa-l invite la ele, sa ia masa. In mare parte din fotografii,
apare alaturi de femei frumoase din societatea inalta. A avut nu stiu cate
propuneri de casatorie. A avut si o fata din flori, despre care nu s-a stiut
nimic in timpul comunismului.
- Despre cine e vorba?
Maruca Cantacuzino
- Fata lui a fost croitoreasa la Opera Romana, de unde a iesit la pensie. A
murit in Bucuresti. A fost o fiinta foarte modesta, care nu s-a batut
niciodata cu nimeni sa demonstreze nimic. S-a multumit cu conditia ei.
- Enescu s-a casatorit, totusi, dar foarte tarziu. Avea 57 de ani. De ce
tocmai atunci?
- Marea lui dragoste a fost Maruca Cantacuzino, pe care a iubit-o ca un
nebun. A cunoscut-o, din cate se pare, la Peles, prin 1911-1913, in cercurile
Reginei Maria, de care ea era foarte apropiata. Maruca era casatorita cu Misu
Cantacuzino, care se pare ca stia de idila ei cu Enescu. Misu a murit in
1928, intr-un accident de automobil.
Tot atunci, Maruca l-a cunoscut pe Nae Ionescu, de care s-a indragostit, la
randul ei, nebuneste. Langa el, cum marturisea in jurnalul ei, simtea cum
ameteste, ghicind, sub pielea lui, pe insusi Lucifer.
Relatia lor a durat sapte ani, iscand gelozii cumplite din partea lui Enescu,
cu care a intrerupt si reluat legatura de foarte multe ori. Enescu a
asteptat-o insa rabdator. Ce fascinatie trebuie sa fi exercitat aceasta
femeie asupra acestor barbati, ambii mai mici ca ea! Enescu cu 3 ani, Ionescu
cu 12! Cand acesta din urma a parasit-o, Maruca s-a imbolnavit de nervi.
Enescu s-a intors din strainatate, a intrerupt toate concertele ca sa se
ocupe de ea si a dus-o la tratament, la Viena.
De abia in 1938 i-a acceptat Maruca cererea in casatorie. A fost o nunta
foarte mica. Au locuit impreuna la Palatul Cantacuzino, mostenit de la Misu,
dar nu in odaile mari, somptuoase, ci in casuta din spate, in fostele camere
ale servitorilor. Apoi au plecat la Paris.
|
|
|