LUNG ŞI COTIT ESTE DRUMUL DIN CONŞTIINŢA NOASTRĂ

Ne place sau nu puterea actuală (mai ales, ziariştii care stăruiesc cât de cât să fie cinstiţi şi obiectivi întotdeauna se află în opoziţie faţă de orice putere), faptul că conducerea ţării s-a întors cu faţa spre Europa, promovând tot mai activ cursul spre eurointegrare, nu poate decât să ne bucure. Îndeosebi pentru noi, românii din nordul Bucovinei, despărţiţi de mai multe vămi de fraţii din România şi Republica Moldova, aderarea Ucrainei la Uniunea Europeană este unica şansă de a ne reîntregi spiritual, a ne sincroniza la valorile naţionale fără umilitoarea trecere a frontierelor, când o carte trebuie ascunsă la fundul bagajelor, mai bine decât un cartuş de ţigări.

Integrarea Ucrainei în UE înseamnă pentru noi trecerea liberă în România, numai cu buletinul de identitate, fără solicitarea vizei şi deranjarea cunoscuţilor de dincolo ca să ne trimită la fiecare jumătate de an câte o invitaţie autorizată la notar. Desigur, mulţi se gândesc la alte beneficii, la drumurile deschise spre Occident, la atâtea dorite posibilităţi de a-şi schimba destinul. Însă toate acestea sunt, deocamdată, doar reverii – plăcute, dar la un orizont foarte-foarte îndepărtat.

Deşi Ucraina raportează comisarilor europeni despre demararea reformelor cerute pentru începerea procesului de integrare, semnarea Acordului de asociere îi va da doar foaia de parcurs pe mai departe. Nu se vor schimba toate într-o zi, într-un an, posibil, nici în zece. Şi nu e vorba numai de conducerea incompetentă, de cinovnicii coruptibili, de clădirea strâmbă a formaţiunii statale, ci şi de mentalitatea simplilor cetăţeni. Avem şi noi, cu toţii, să parcurgem un drum lung şi cotit, să acceptăm acele valori, la care nu contenim să visăm în ultimul timp. E drept, demult nu mai trăim după cortina de fier, foarte multă lume lucrează sau a călătorit prin ţările prospere ale Occidentului şi ştie cum se munceşte, cum se trăieşte şi ce reguli sunt respectate acolo. Unele chiar ni se par stranii de tot. Astă primăvară, am avut fericirea să stau trei zile la Paris şi să mă întâlnesc cu Georgeta Chetraru, o bună amică din anii studenţiei, stabilită cu familia în oraşul, la care eu nici nu-mi puteam permite să visez că o să-l văd aievea vreodată. Pe Piaţa Concordiei se rotea un stol de porumbei. Geta m-a preîntâmpinat să nu le arunc fărâmituri, căci mă pot alege cu o amendă usturătoare. Am observat că fumătorii lasă chiştoacele pe unde se nimereşte, exact ca într-o poezie de Emilian Bucov („Franţuzul aruncă chiştocul…”). „Mucurile de ţigară pot fi aruncate şi pe lângă urnă, dar să hrăneşti porumbeii nu se poate”, m-a iniţiat prietena în unul din paradoxurile curăţeniei din Piaţă.

Ne minunăm de ordinea şi curăţenia întâlnite în Europa, dar revenind acasă, fiecare îşi reia cursul obişnuit al „orânduielii” ucrainene, înrădăcinate adânc de sovietici. Altfel, am apărea ca nişte ciori albe în ochii vecinilor, cunoscuţilor… Voi aduce doar două exemple din propria-mi experienţă. Magazinul de mobilă mi-a trimis acasă un asamblator. Cât a lucrat, bărbatului nu i-a tăcut gura, povestindu-mi că nu este angajatul oficial al magazinului. Are o cunoscută acolo care îi dă comenzi. Doar nu-i prost să plătească impozite statului, ba încă stă la evidenţa Centrului pentru ocuparea forţei de muncă şi primeşte indemnizare de şomaj. Auzind acestea, un cetăţean din Occident numaidecât ar fi anunţat poliţia fiscală sau altă instanţă abilitată. Eu am dat din cap, aprobând agerimea omului care ştie să se descurce. Îi sinea mea m-am gândit că bine face şi că statul nu rămâne păgubaş din cauza lui.

Şi încă un caz ce-mi demonstrează că sunt departe de mentalitatea europeană. Treceam pe stradă, pe lângă Podul Turcesc. Un bărbat, pe semne beat turtă, stătea cu capul în jos, sprijinit de balustradă. Alături, îl trăgea de mânecă un copilaş de vreo trei anişori, iar altul puţin mai răsărit stătea înălţat pe un pietroi, gata să cadă în orice moment. Era după amiază, mulţi oameni treceau pe alături fără să observe acest tablou îngrozitor, aşa cum, de altfel, rar cine se opreşte lângă un om căzut la marginea trotuarului. În ţările UE funcţionează justiţia juvenilă, una din preocupările ei fiind protecţia copiilor. Pentru cazuri mult mai puţin grave decât cel descris mai sus, un tată poate fi lipsit uşor de dreptul de părinte.

Nu demult am văzut la televizor cum se revoltau părinţii împreună cu educatoarele unei grădiniţe, din nu-mi mai amintesc care oraş ucrainean, pentru că, în virtutea unui experiment, structurile superioare le-au impus să le asigure copiilor condiţii obligatorii în ţările UE – temperatura şi umiditatea aerului în dormitoare să se menţină constant la o anumită limită, pe teritoriu să nu fie straturi de trandafiri, dădacele şi educatoarele să nu poarte inele… Experimentul, cu cerinţe „absurde”, cum s-au exprimat nemulţumiţii, a fost deja anulat.

La orice pas ne putem ciocni de exemple care ilustrează că suntem la nivelul unor copii de grădiniţă în ceea ce priveşte şcoala modului de trai european.

Maria TOACĂ