16 ianuarie 2021
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

Poetul Dimitrie Petrino cu rădăcini în nordul istoric al Bucovinei

16 decembrie 2020 р. | Categorie: Noutăţi

  La 29 aprilie 1878, într-un spital din Bucureşti, s-a stins din viaţa-i zbuciumată, la vârsta de numai 34 ani, poetul bucovinean Dimitrie Petrimo.

Fiu de boier basarabean, s-a născut în anul 1844 în satul Rujniţa, care era proprietatea tatălui său Petru Petrino. Mama poetului Eufrosina, a fost fiica mai mică a lui Doxachi Hurmuzachi. Anul de naştere al poetului îl deducem din data căsătoriei. La Arhiva regională de Stat din Cernăuţi se păstrează condica de cununie a parohiei „Pogorârea Sf. Duh” din oraşul Cernăuţi, de unde aflăm că s-a cununat la 26 septembrie 1865, având vârsta de 21 ani, ce dovedește că Dimitrie Petrino s-a născut în anul 1844.

  Pe când era copil, Mitică Petrino, împreună cu părinţii săi trece cu traiul în satul Cernauca, la moşia mamei sale. Aici tânărul Dimitrie era înconjurat de dragostea tuturor, iar dascălul său a ştiut să-i dea o hrană spirituală aleasă, insuflându-i dragostea de literatura şi istoria neamului. Fiind inspirat, a început să scrie versuri şi la vârsta de 18 ani este admirat de tineretul cernăuţean. Când a început să se ridice pe Parnasul poetic, face cunoştinţă cu viitoarea soţie, Victoria, fiica lui Teodor cav. De Dobrovolshi Buchenthal, proprietarul satului Mihalcea. Mama Victoriei era descendentă din istorica familie a Costineştilor. Zaharie Voronca în monografia sa „Mihalcea cu neamurile boiereşti, ce au stăpânit-o” descrie cununia acestor doi tineri: „ ... în 26 septembrie 1865, în biserica catedrală din Cernăuţi a plouat cu galbeni şi cu sorocoveţi printre zaharicalele sămănate în biserică, ăncât ochii şcoleraşilori români, printre care se afla şi scriitorul acestor şire, în scânteirea lor de bucurie la vederea dulcilor alese şi ale monedelor de mobil metal ce le căzură în mână, rivalizau cu sclipuirile ce luciau din peteala de fire de aur a miresei, ce se revărsa din creştet până la călcâie ca nişte raze ale soarelui... Era o cununie, pe care nu a mai văzut Cernăuţul şi catedrala sa; la care frumuseţea miresei se întrecea cu frumuseţea zilei pe la apus de soare, şi cu bucuria întregului public, iar mai ales a băieţilor ploaţi cu bomboane şi cu monede.”

După căsătorie soţii trec cu traiul la Odesa, apoi la Viena.

 Nu ştim cum şi-a pierdut poetul soţia la Viena, pe care o adora atât de mult şi care a fost înmormântată la Stroieşti cu unicul copilaş ce l-a avut, Petru, apoi adusă şi aşezată spre veşnica odihnă în cripta familiară din curtea bisericii parohiale din Mihalcea. Aceasta a fost o lovitură grea pentru sărmanul poet, care, până atunci nu prea gustase din amarul vieţii. Acum el începe să deplângă cu lacrimi de durere amarul său în versuri cu accente înduioşătoare, puternice, „prunci ai durerii” sale şi că ele „să-i poarte suferinţa sa în lume”, el le adună în 1869 într-un mănunchi de „Flori de mormânt”, depuse pe altarul iubirii sale pierdute pe acest pământ, dar care trăieşte şi peste mormânt, căci pentru el „ţărna nu desleagă ce amorul a legat„.

  De aici înainte începe viaţa sa de pribeag; el rătăceşte prin lume să-şi caute stele ideale:

„... Eu în a mea cale,

Cătând stele ideale,

Eu etern voiu rătăci,

Până ce în depărtare

  Voiu s’adorm lângă o floare.

Spre a nu mă mai trezi!”

  O perioadă scurtă de timp el se află în mijlocul familiei sale, pe care în curând o părăseşte, plecând la Viena să-şi facă studiile. De aici poetul pleacă mai departe, colindând Germania, Italia, Franţa, Tirolul, până când cade bolnav, apoi întremându-se, se întoarce la vatra părintească. Dar frumoasa-i Bucovină, care a fost raiul juniei sale, îi pare acum un cimitir şi el se simte aici străin. Până la urmă, şi-a luat rămas bun de la toţi şi de la

„Frumoasa Bucovină, a tinereţei mele

Frumos şi dulce raiu,

S’a ascuns într’o clipeală, sub cerul său de stele

Al vieţii mele Maiu.

Sorbit de-o soartă-amară din sânu-ţi mă duc eu,

Dar’sânta ta câmpie o’nchin lui Dumnezeu”.

În anul 1875 Dimitrie Petrino se stabileşte cu traiul la Iaşi, iar peste puţin timp ajunge să joace un rol însemnat în societatea de elită de acolo. În toate saloanele ieşene era întrebat şi admirat acest poet al durerii, datorită manierelor sale elegante şi destinse şi spiritului său deosebit. La aceasta au contribuit operele sale tipărite până atunci. În 1870 a apărut  un volum de poezii „Lumine şi umbre”, care cuprinde cântece de dor, fantezii, meditaţii. În 1875 apare poemul „Răul”, dedicat lui Vasile Alecsandri, iar în 1877 – „Răpirea Bucovinei”, din care pricină scriitorul a intrat în conflict cu procurorul din Cernăuţi. În scurtă vreme Dimitrie Petrino a fost numit director al Bibliotecii de stat din Iaşi, apoi – profesor universitar pentru literatura română.

  Îmbolnăvindu-se, pleacă la Bucureşti să-şi caute de sănătate, dar este prea târziu. Aici şi-a încheiat zilele vieţii la 29 aprilie 1878.

  Doar câţiva cunoscuţi au format convoiul, care purta rămăşiţele pământeşti ale poetului ca să le depună la veşnica odihnă în „Valea Plângerii” din cimitirul Şerban Vodă, unde a rămas uitat nu numai de cei de acolo, dar şi de noi, bucovinenii, care n-am ştiut cum să-l preţuim după merit.

Mihalcea

Cunosc o vale încântătoare

  Şi-o mititică casă de sat –

  La ele adese în fuga mare

  Cu fericire eu am sburat,

  Sburam la ele, sburam ca vântul,

  Şi pentru ele uitam pământul!

Pe prispa casei eu de departe

  Vedeam pe un înger ce m’aştepta,

Vale şi casă, aceste toate,

Un raiu atunce mie-mi era.

Vale şi casă, şi-acum mai sunt:

  Dar raiul – raiul este’n mormânt.

  Ah! Pentru mine n’a fost sub soare,

Pe faţa lumei alt loc n’a fost,

Decât o vale încântătoare:

Satul Mihalcea, dulce – adăpost.

Acolo numai aflam cu dor:

  Amor de înger, înger de amor.

Tată şi mumă, soră duioasă,

  Şi tu orfane pruncule meu,

Carii în valea adăpostoasă

  Cu mine încă plângeţi mereu

  De voi mormântul să-mi fie dat

În acea vale, în acel sat!

Genele mele nu le va’ nchide

Nici un prieten, când voiu muri;

De a mea soarte atunci voiu rîde

  Dar la voi încă voiu mai gândi,

  Deci voi în moarte să-mi daţi unirea,

Care în viaţă mi-a dat iubirea!

  Căci ştiu o vale încântătoare,

Si-o mititică casă de sat,

La care adese în fuga mare

Cu fericire eu am sburat.

  Eu pentru ele uitam pământul,

Deci lângă ele să-mi daţi mormântul.

Dimitre Petrino

Maria Guţu, colaboratoare la Arhiva Regională de Stat din Cernăuţi