05 aprilie 2020
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

MEŞTERIŢA CU MÂINI DE AUR ŞI MEŞTERUL FAUR AL VOLOCII

10 octombrie 2013 р. | Categorie: Istoria neamului

Satul Voloca din raionul Hliboca (Adâncata) e una din puţinele localităţi bucovinene, poate că şi unica, care a devenit cunoscută în întreaga lume prin meşteşugul rochiilor de mirese. Cred, nu există un alt sat, afară de Voloca, unde toată lumea să se ocupe cu cusutul rochiilor de mirese. Şi doar în această pitorească şi veche vatră românească,  acest meşteşug profitabil îşi are o amplă aplicare şi dezvoltare. Or, rochiile de mirese, cusute cu măiestrie şi iscusinţă de talentatele şi harnicele volocence, sunt realizate pe întreg mapamondul – România, Polonia, Rusia, Franţa, Germania etc. Însă nu toţi o cunosc pe meşteriţa cu mâini de aur, graţie căreia localitatea, mai bine zis, locuitorii, au devenit bogaţi şi prosperi, pe acea,  care prima a creat, modelat şi a cusut prima rochie de mireasă. Şi cu toate că am mai avut ocazia să scriu în ziar articole despre  harnica şi talentata mea consăteancă Brânduşa POPOVICI, mi-a făcut plăcere şi de data aceasta să-i trec pragul casei şi să mai discutăm, împreună cu regizorii Anca VLAD şi Adrian VOICU de la Casa de producţie „Mandragora” din Bucureşti, care au auzit despre vestita localitate Voloca şi au dorit s-o cunoască pe această mare meşteriţă, care a pus baza meşteşugului producerii rochiilor de mireasă în sat.

Am găsit-o la fel de frumoasă, tânără la suflet şi bine dispusă, alături de soţ, un alt meşter faur – Nicolae-Aurel BOJESCU, numit  „Meşterul Manole al Volocii”, arhitectul care a înălţat, la îndemnul preotului Vasile PAULENCU, după modelul Mănăstirii de la Curtea de Argeş, măreţul şi somptuosul locaş de închinare – Biserica din Hruşăuţi, cu hramul Sfinţilor Arhangheli Petru şi Pavel, ridicat în memoria viteazului Voievod ŞTEFAN cel MARE, cu ocazia celei  de-a 500-a aniversări de la victoria repurtată de arcaşii neînfricatului domnitor asupra leşilor, în bătălia din 1497 din Codrii Cosminului.

„Am învăţat meseria de zidar la vârsta fragedă de doar 16 ani, lucrând la construcţie m-am perfecţionat. Cu timpul, am condus lucrările de înălţare a bisericilor din Crasna, raionul Storojineţ,  din Hodorăuţi, raionul Ocniţa, Republica Moldova, şi Hruşăuţi, raionul Hliboca. Şi dacă primele două locaşuri sfinte le-am terminat în câte trei ani, construcţia Bisericii din Hruşăuţi a durat 10 ani. din lipsă de mijloace băneşti. Modelul templului l-am luat din nişte cărţi din România şi l-am ales pe acel al Mănăstirii de la Curtea de Argeş, cu turnuri răsucite, ce-i drept, foarte complicat şi greu de realizat, însă am reuşit. Anume graţie ajutorului  acordat de Patria noastră istorică, România, care a donat bisericii tabla, catapeteasma, clopotul, 15 tone de ciment decorativ alb, am finalizat  lucrările de construcţie ale acestui impunător şi important locaş de închinare”.

Adevărul e că anume graţie talentatei, harnicei şi descurcăreţei doamne Brânduşa POPOVICI, Voloca a devenit un sat vestit, iar unii voloceni – cei mai bogaţi şi prosperi oameni din ţinut şi chiar din Ucraina.

„ Am trăit foarte greu, fără tată. Eram trei copii la mama. După război erau timpuri anevoioase, însă, încă de mică, eram descurcăreaţă şi norocoasă. Îmi amintesc că mama adunase cu greu câteva ruble ca să cumpere un porc, dar eu m-am îmbolnăvit şi a trebuit să cheltuiască bani pentru medicamente. Era foarte supărată că nu-i ajung parale pentru a cumpăra purcel, ca să aibă iarna cu ce ne hrăni. Am întrebat-o atunci câte ruble are, iar ea mi-a spus că-i rămaseră doar câteva. Am luat de la ea banii şi am plecat la Cernăuţi, la piaţă, să cumpăr porc. M-am apropiat de prima căruţă şi i-am întrebat pe vânzători: „De bănişorii aceştia îmi daţi un porc?”.Gospodarii m-au privit, apoi s-au sfătuit şi mi-au vândut porcul, cu toate că aveam puţine parale. L-am adus acasă de la Cernăuţi în braţe, iar mama, când m-a văzut intrând cu porcul, a lăcrimat de bucurie.

După ce m-am căsătorit cu primul soţ, Vasile Popovici, care a decedat cu zece ani în urmă, am venit aici pe pământ gol, cu doi copii mici – fiica Stela şi fiul Ion –  unde am construit apoi două case mari şi frumoase. Nu prea aveam nici ce mânca. Era pe timpul lui Hruşciov şi oamenii o duceau foarte greu. Nici cămăşi la copii nu aveam. Însă nevoia te învaţă. Am cumpărat stofă din oraş şi le-am cusut cu mâna cămăşuţe. Iar cu timpul am cumpărat şi o maşină de cusut. Mi-am amintit cum la şcoală făceam trandafiri din sugative şi am făcut de culoare roşie şi roz, iar la piaţă şi i-am vândut ca floricele pentru nuntă. Apoi îi înmuiam în ceară să fie mai frumoşi şi-i vindeam rapid. Pe atunci încă nu era curent electric şi lucram la opaiţ. Am început să fac coroniţe şi 30 de ani am împodobit miresele. Făceam şi lumânări pentru cununie. Eram harnici, ţineam vite, porci, oi.

Aveam rude în România şi aduceam de acolo nişte material cu buline din care făceam voaluri pentru mirese, apoi, tot împreună cu sora Licheruca, am început să modelăm şi să coasem rochii de mireasă. Am avut şi mare noroc în viaţă. Întotdeauna treceam vama cu bine. Astfel am cusut prima rochie de mireasă. M-am ocupat cu acest meşteşug profitabil mulţi ani, însă apoi am fost operată şi n-am mai putut să cos. Nora Felicia, soţia fiului Ion, a văzut cum cos eu şi a prins repede meseria, fiind foarte harnică şi arzând de dorinţa să aibă de toate, muncea ca o albină. Apoi am început să aducem material de peste hotare. Şi fiindcă nu reuşeam să facem atâtea rochii câte comenzi aveam, le-am învăţat pe rude şi vecine să coase. Veneau la noi după modele gospodine din tot satul şi nimănui n-am refuzat, la toţi le-am arătat cum se coase, ca să câştige şi ei. Acum toţi volocenii fac rochii de mireasă. Mă bucur că şi nepoata are propriul său magazin în Kyiv, unde realizează rochii de mireasă şi haine pentru nuni mari, că oamenii au prosperat, iar frumosul nostru sat e vestit în lume anume prin meşteşugul rochiilor de mirese”.

Felicia NICHITA-TOMA