28 mai 2022
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

Aron Pumnul, iubitul dascăl al lui Eminescu, cel care i-a influenţat devenirea, îşi doarme veşnicia în cimitirul din Cernăuţi (Astăzi, 24 ianuarie, se împlinesc 155 de ani de la moartea lui Aron Pumnul)

24 ianuarie 2021 р. | Categorie: Noutăţi

Se stingea din viaţă la 24 ianuarie 1866,  la 7 ani de la măreaţa sărbătoare naţională -  Ziua Unirii Principatelor Romane, ziua apariţiei statului Romania.  La 24 ianuarie curent, se împlinesc 155 de ani de la moartea cărturarului Aron Pumnul, personalitate enciclopedică pentru epoca în care a trăit. Fiu de ţăran iobag, s-a născut în comuna Cuciulata din apropierea Făgăraşului, la 27 noiembrie 1818. Preotul greco-catolic din sat i-a observat inteligenţa deosebită şi a determinat familia să-l dea la şcoală. Clasele primare le face la Odorheiul Secuiesc, urmează studiile la Gimnaziul din Blaj. După absolvirea liceului şi perioada Cluj, unde studiază filozofia, datorită bursei acordate de Mitropolia din Blaj, urmează Teologia superioară la Colegiul ,,Sfânta Barbara” din Viena, paralel studiind  filozofia, istoria etc. În 1846 revine în Transilvania şi este numit profesor de filozofie la Blaj. Ca participant la Revoluţia de la 1848 – 1849 din Transilvania, Aron Pumnul a avut un rol mare ca mobilizator al primei adunări populare din 18-30 aprilie care a precedat adunarea naţională din mai de pe Campia Libertăţii, a tipărit „Proclamaţia către români”, care a fost răspândită prin sate şi a chemat mulţimea la Blaj de Duminica Tomii, prin îndemnul: „Români, uniţi-vă în cugete şi adunaţi-vă la Blaj". Devenit fruntaș al Revoluției de la 1848 din Transilvania, s-a afirmat ca lingvist, istoric, filosof, profesor, publicist, militant politic şi animator al vieţii spirituale a românilor din Bucovina (https://ro.wikipedia.org/wiki/Aron_Pumnul).    

După înfrângerea Revoluţiei de la 1848 – 1849 din Transilvania, considerat duşman, Aron Pumnul a fost condamnat la moarte de autorităţile maghiare, iar locuinţa şi bunurile sale din Blaj au fost distruse. O perioadă a stat ascuns în satul său natal, Cuciulata, dar la venirea soldaţilor unguri „Îl băgară sătenii într-un butoi mare de curechi (varză) şi-l trecură pe lângă despărţământul militar fără a fi cunoscut", consemna un consătean. Pentru a scăpa cu viaţă, a trebuit să fugă la fraţii lor de peste Carpaţi. Se refugiază la Cernăuţi, fiind primit de istoricul român Eudoxiu Hurmuzachi. La Cernăuţi a rămas până la sfârşitul vieţii,  şi-a trăit cei mai rodnici ani, devenind  primul profesor de limba şi literatura română la Liceul german şi unul dintre conducătorii mişcării de renaştere naţională a românilor din Bucovina, continuând lupta pentru drepturile românilor. A  colaborat activ la revista ”Bucovina”. Aflat departe de ţinuturile natale, românii din Făgăraş l-au ales senator în consiliul districtual.  Ca profesor, a exercitat o imensă influenţă asupra elevilor săi, printre care s-a aflat şi Eminescu. „Pumnul era foarte iubit de copiii români”, scrie Gheorghe Călinescu în „Viaţa lui Mihai Eminescu”, pentru blândețea și răbdarea cu care-şi instruia învăţăceii, îi aduna uneori  şi bătea cu ei mingea, dar mai ales, pentru acel patriotism însufleţit, pe care îl insufla tinerilor.

Aici, în dulcea Bucovină a lui Eminescu, Aron Pumnul se manifestă ca un adevărat „Apostol al românismului”, contribuind la deşteptarea conştiinţei naţionale a românilor bucovineni,  „partea cea mai luminoasă a activităţii sale”, scria Constantin Loghin Loghin.

În acea perioadă vechea provincie românească se afla într-o situaţie tragică de deznaţionalizare, după anexarea, în 1775,  de către Imperiul habsburgic. Limba oficială era germana, iar limba română avea statutul unei Cenuşărese. Dacă se întâmpla să fie inclusă în programa de învăţământ, cei care o predau, dascăli străini, „o schilodeau şi o făceau de râs, cu gânduri anumite şi duşmănoase”. Se continua politica unei forţate asimilări. În această epocă de „descompunere naţională”, sosirea lui Aron Pumnul,  care îşi începe activitatea de redeşteptare naţională, apreciată la superlativ de contemporani: „O schimbare mare într-această stare sufletească a românilor bucovineni se făcu de la anul 1848 încoace, cu deosebire prin neuitatul Aron Pumnul”, scrie I.G. Sbiera, iar Al. Hurmuzachi îi va scrie lui Vasile Alecsandri: „Aici avem un ardelean, pe Pumnul; are şi el paradoxele sale, dar am dori să ne dea Dumnezeu o sută ca el. Mai mult zel, mai multă abnegare nu am văzut; ne plecăm cu respect înaintea lui”, a fost un act providenţial. Fiind unul din întemeietorii istoriei literare românești, cea mai mare contribuție a ilustrului  cărturar a fost constituirea unei biblioteci de carte românească și alcătuirea primei antologii de literatură română  - „Lepturariu rumînesc cules de’n scriptori rumîni” (1862 – 1865) –  patru tomuri care, divizate în opt secţiuni, formau manualele de limba şi literatura română pentru cele opt clase ale gimnaziului, „Lepturariul”  reprezintând şi prima crestomaţie a literaturii române, incluzând texte bisericeşti, creaţii folclorice şi ale unor scriitori culţi din toate provinciile locuite de români, redactarea, în limba germană, în 1864, a unei gramatici a limbii române: Grammatik der rumänischen Sprache für Mittelschulen

În timpul studiilor la Cernăuți, Mihăiţă Eminovici a început școala sub supravegherea acestui distins erudit, care i-a oferi discipolului său de la Ipotești nu doar cea dintâi hrană spirituală” - din graiul și biblioteca sa, ci şi dragostea, iubirea de părinte ( se spune că Aron Pumnul, după moartea fiului său, ar fi  dorit să-l înfieze pe Mihăiţă).  Pentru Mihai Eminescu, care locuia în casa acestuia „ca elev privatist şi bibliotecar”, Aron Pumnul a fost profesorul venerat. Viitorul poet locuia „în chiar odaia cu cărţile”,  scria George Călinescu în ,,Viaţa lui Eminescu”. Aici trăia, dormea şi visa printre cărţi, fiind captivat de orele de gramatică şi literatură ale profesorului său, cât şi de „feritele” lecţii de istorie. Între eruditul dascăl și micuțul învățăcel, s-a iscat o legătură sufletească ce avea apoi să rodească întru prosperarea culturii românești. „Lepturariul”, la care Eminescu a avut acces, a contribuit considerabil la formarea viitorului poet, devenind ”Cartea de căpătâi” a elevului Eminovici.  Astfel Aron Pumnul l-a însuflețit pe Eminescu și i-a dat aripi de zbor pe drumul devenirii sale poetice spre piscul gândirii şi simţirii româneşti, zbor cum n-a mai fost şi puţin probabil să fie altul atât de falnic şi atât de înalt.

Adevărul e că Aron Pumnul a fost profesorul iubit, personalitatea  care l-a însufleţit şi i-a înfluenţat Poetului devenirea. Unii critici literari afirmă chiar că fără Aron Pumnul geniul lui Eminescu ar fi rămas necunoscut.

Aron Pumnul a iubit Bucovina, şi-a iubit mult discipolii, încât n-a putut să se despartă de ei nici în 1860, fiind invitat profesor la recent înfiinţata Universitate din Iaşi, propunându-i-se un salariu mult mai mare. Refuză oferta, argumentând că locul său este la Cernăuţi,  lângă tinerii bucovineni, pe care are datoria sfântă de a-i educa în spiritul valorilor  naţionale. Aron Pumnul a fost acela care  a depus mari eforturi pentru acordarea de burse unor studenţi merituoşi, dar sărmani.  „Meritul lui Pumnul, scria unul dintre foştii săi elevi, T. Gîrlă, e de a fi scăpat pe românii bucovineni din mocirla pierzării. Acesta a fost apostolul Arune Pumnul, pribeagul din Ardeal, şi noi, tinerii, carii am învăţat din cărţile lui în şcolile româneşti, datori sîntem să-l cinstim ca pe un sfânt izbăvitor de la moarte, să ne înclinăm muncii lui şi să mergem pe calea arătată de el”.

 În 1861, starea sănătăţii sale se înrăutăţeşte vizibil, la şcoală venea rar din cauza bolii care avea să-l ducă în curând în mormânt. În pioasele sale amintiri  Ion G. Sbierea scria că Aron Pumnul era mult bolnav, dar când venea la şcoală „era o adevărată sărbătoare pentru noi, căci mult îl iubeam cu toţii pe acest bărbat bun care ne instruia cu atâta tragere de inimă, cu atâta iubire părintească şi cu atâta linişte şi răbdare”.  Lângă patul de suferințe al profesorului său iubit stătea Mihai. .. Odată, după ce au vorbit în germană despre marii scriitori,  dascălul îi șoptise în română: ” Să – ți iubești întotdeauna poporul și limba, fiul meu. Poporul este trupul națiunii, iar limba este sufletul. Am pătimit mult pentru popor și limbă, Mihai. Mihai, fiule adoptiv, ești pregătit să înțelegi sufletul românesc. Am încredere în tine . . .( din cartea ”Viața ilustrată a poetului nemuritor” de Boris Crăciun. Aron Pumnul se stinge din viaţă în ziua de 24 ianuarie 1866, avându-l la căpătâi, în lacrimi, pe Mihai Eminescu. Tânărul avea doar 16 ani. Zguduit de tragedie, Eminescu scrie prima sa poezie, La mormântul lui Arune Pumnul, semnată M. Eminovici, privatist,  tipărită  în broşura, Lăcrimioarele învăţăceilor gimnăziaşti den Cernăuţi la mormântul prea iubitului lor profesoriu Arune Pumnul, răpăusat într-a 12/24 ianuariu 1866”.

Dispariția sa prematură, la o vârstă încă foarte  tânără de doar 48 de ani,pe când funcționa ca profesor de limba și literatura română la Ober-Gymnasium din Cernăuți,s-a transformat într-o adevărată zi de doliu naţional. În seara zilei când a murit profesorul „îl găsi pe Eminescu aplecat asupra unei foi scrise, la care ştergea şi îndrepta – era poezia de debut, „La mormântul lui Aron Pumnul”, pe care a scris-o plângând,  scria Teodor V. Stefanelli. Legătura sufletească dintre profesor şi învăţăcel a fost  atât de puternică încât  după moartea profesorului Aron Pumnul, Eminescu dispare din Cernăuţi, părăsind Gimnaziul. Întrebat de ce a plecat de la şcoală, răspunde: „Mai mult n-am ce face în Cernăuţi.Pumnul nu mai este ”.


Prin propria viaţa, prin crezul şi activitatea sa Aron Pumnul a transmis generaţiilor ce i-au urmat nepieritoarele valori ale culturii umaniste şi moral-creştine. Spre regret, în prezent, lecţia vieţii sale incomodează lumea celor făţarnici,invidioşi şi înrăiţi, lipsiţi de bunul simţ, de istorie şi suflet, care, sub pretextul că-şi omagiază înaintaşii, nu fac altceva decât ură şi dezbinare. Aceasta e realitatea în care trăim.

E trist că şi în această măreaţă zi din istoria noastră zbuciumată – Mica Unire, pe buze cu "Visul Unirii”, „Credinţă”, "Patrie", pentru care s-au sacrificat şi au pătimit mult înaintaşii noştri, printre care şi Aron Pumnul, românii din Cernăuţi sunt la fel de dezbinaţi, cu sufletele pline de răutate şi invidie.  Or, după cum spunea Eminescu, Dumnezeu trebuie să fie în sufletele fiecăruia dintre noi, dar nu doar pe buzele noastre. Uniţi a dorit să ne vadă, nu dezbinaţi, şi Aron Pumnul, şi Eminescu. Când sufletul ni-i plin de invidie şi răutate faţă de aproapele, să nu uităm îndemnul lui Aron Pumnul: "Români, uniţi-vă.!".