07 martie 2021
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

PRIN PIERDEREA BASARABIEI, NORDULUI BUCOVINEI ȘI ȚINUTULUI HERȚA, ROMÂNIA MARE A ÎNCEPUT SA-ȘI PIARDĂ CONTURUL…

12 februarie 2021 р. | Categorie: Noutăţi

  După înfrângerea turcilor în urma asediului Vienei, în anul 1862, a început pătrunderea victorioșilor habsburgi spre sud-est. În drumul ei spre Constantinopol, soluția optimă pentru Austria era anexarea principatelor dunărene, care se aflau sub suzeranitate otomană. Rivalitatea dintre Austria romano-catolică și  Rusia ortodoxă, pentru moștenirea Imperiului Otoman a atins noi dimensiuni, cote maxime.

În urma unui război ruso-turc început în anul 1768, armatele țariste au ocupat Principatele Române și au pătruns chiar  până în Balcani. Austria,care nu a putut accepta înaintarea rusească, a intervenit pe cale „ diplomatică ” amenințând Imperiul țarist că dacă nu se retrage este dispusă să intre în război de partea Turciei, determinând încheierea păcii de la Kuciuk Kanargii (1774 ).Pentru intervenția sa, Austria cere Imperiului Otoman  o „rectificare de frontieră” în sudul Galiției , iar trupele austriece au ocupat un întreg ținut din nordul Moldovei, care încă de atunci a fost numit BUCOVINA.

  Astfel, pământul moldovenesc, presărat cu cele mai scumpe amintiri ale istoriei Moldovei, cu Suceava, cu primele ctitorii voivodale, Putna, Sucevița, Dragomirna, cu mormântul lui Ștefan cel Mare, a trecut fără nici o justificare sub stăpânire austriacă. Incredibil și imposibil, cum Austria ajunge să stăpânească teritorii românești în nordul Moldovei ? Incredibil cum și astăzi stăpânește, dar prin alte mijloace. Aceste rapturi teritoriale nu s-au făcut atât prin forța armelor, cât mai ales prin șantaj și corupție, în pofida tratatelor încheiate de către domnitorii români din secolele al XV-lea și al XVI-lea. Țările române se aflau sub suzeranitate otomană, aceste tratate numite CAPITULAȚII, după capitolele conținute, stipulau obligația Imperiului  Otoman, ca putere suzerană, de a asigura autonomia internă și integritatea teritorială a Moldovei și Tării Românești în schimbul unui tribut anual. Tuturor le era cunoscut că Principatele române au fost independente și că Imperiul Otoman nu avea dreptul să înstrăineze teritoriile ce le aparțineau, CAPITULAȚIILE interziceau acest fapt. Turcia, slăbită de războiul cu rușii și incapabilă să riposteze, recunoaște raptul teritorial ca un fapt împlinit. Au fost încorporate Imperiului Habsburgic orașele Cernăuți, Suceava și Siret, împreună cu 226 de sate și 52 de cătune, precum și fostele ocoale aparținătoare acestora. Zona cedată avea o suprafață totală de 10 441 km pătrați și o populație de 11 750 locuitori. După anexarea de către Austria, teritoriul din nordul Moldovei a fost denumit ,, Bucovina “ (toponimic de origine germană, preluat de slavi, însemnând făget, țara fagilor),termen impropriu care nu reflecta caracteristicele zonei și care nu a fost folosit niciodată până atunci.

Promisiunile noii stăpâniri de a respecta modul tradițional de organizare internă au fost încălcate, demnitarii autohtoni au fost îndepărtați din funcțiile administrative și juridice, fiind înlocuiți la început cu ofițeri austrieci, apoi cu funcționari aduși din toate colțurile imperiului. Scriitorul I.B. Deleanu arăta că ,, toți incapabilii și imoralii au ajuns la conducerea Bucovinei”. Episcopia de Rădăuți a fost mutată la Cernăuți și scoasă de sub jurisdicția Mitropoliei de Iași. Din cele peste 20 de asezăminte monahale, au fost păstrate mănăstirile Putna, Sucevița și Dragomirna. Recesământul din anul 1776 a reliefat faptul că în Bucovina, numărul locuitorilor era de circa 7 000, dintre care 85,3% români, 10,7% slavi și 4% alții.

A urmat un intens proces de imigrare și colonizare în Bucovina, ca parte componentă a Imperiului Habsburgic, proces care a avut efecte de lungă durată asupra populației și structurii etnice a teritoriului. Migrația masivă a rutenilor, la care s-a adăugat și colonizarea altor elemente alogene (evrei, germani,polonezi, armeni,cehi,maghiari,etc.), a determinat schimbări dramatice în structura etnică a populației .Ultimul recesământ austriac, efectuat în anul 1910, releva o scădere drastică a românilor, ponderea rutenilor a crescut la 37 %, depășind-o pentru prima oară pe cea a românilor. În Bucovina procentul românilor a scăzut de la 85,3% în 1776 până la 34,4% în 1910.Toate schimbările făcute au urmărit, încă de la început, reducerea și izolarea elementului românesc.

  Războiul mondial a adus Imperiul Austro-Ungar în imposibilitatea de a mai gestiona problema naționalităților conlocuitoare, care își revendicau tot mai energic dreptul la autodeterminare .Nașterea statelor naționale era iminentă, însă situația românilor din imperiu continua să fie incertă .La 19 octombrie 1918 Ucraina își proclama independența și includea Bucovina Nord-Estică, cu orașele Cernăuți, Storojineț și Siret. Eforturile unioniste ale românilor trebuiau intensificate, astfel riscau să intre în componența Ucrainei, care nu recunoștea dreptul istoric al românilor din Bucovina.

Astfel, la 28 noiembrie 1918  Congresul General al Bucovinei, întrupând suprema putere a țării și fiind investit cu puterea legiuitoare, în numele suveranității naționale, a hotărât UNIREA NECONDIȚIONATĂ ȘI PENTRU VECIE A BUCOVINEI, ÎN VECHILE EI HOTARE PÂNĂ LA CEREMUȘ, COLACIN ȘI NISTRU CU REGATUL ROMÂNIEI.

Istoria demonstrează că acest teritoriu, înainte de anexare la Imperiul Habsburgic a făcut parte din Moldova. Omul politic român bucovinean, Iancu Flondor, care a militat pentru unire,spunea că de numele Bucovinei ,,nu ne leagă decât durere și amintirea unei suferinți seculare. Nume străin născut din buze străine”. De altfel, imediat după revenirea Bucovinei la România, aceasta a fost împărțită  în cinci județe și n-a mai existat ca unitate teritorială, decât prin puterea tradiției, care s-a format în timpul celor 143 ani de ocupație austriacă.

  MAREA UNIRE din 1918 a stopat procesul de deznaționalizare a teritoriilor românești aflate sub ocupație străină, dar din păcate pentru o perioadă scurtă de timp.Izbucnirea celui de-al doilea război mondial, dar mai ales Tratatul de neagresiune semnat între Germania și Rusia la 23 august 1939 au sporit mult neliniștea în țara noastră. La 29 martie1940,Veaceslav Mihailovici Molotov, premierul Uniunii Sovietice declara că țara sa nu avea încheiat un tratat de neagresiune cu România,deoarece problema Basarabiei nu a fost soluționată,iar cotropirea ei de către români în anul 1918, nu a fost nicicând recunoscută de partea sovietică.

La 23 iunie 1940, Molotov îl informa pe ambasadorul german la Moscova, Friedrich von der Schulenburg, că guvernul sovietic urma să ceară României cedarea Basarabiei și a Bucovinei. În cazul în care România nu dădea curs cererilor sovietice, URSS era hotărâtă să recurgă la forța armată.Noutatea în cererile sovietice era dată de includerea Bucovinei,care nu a figurat în protocolul adițional secret al Pactului Molotov-Ribbentrop din 23 august 1939.Ambiguitatea de la începutul articolului 3 al Protocolului în care se menționa „dezinteresul politic” al germanilor față de sud-estul european i-a permis lui Stalin să-și extindă agenda teritorială. Nu același lucru l-a înțeles și Hitler care a văzut în includerea Bucovinei, care a făcut parte din Austria ,,un semn al presiunii sovietice către Vest”. În răspunsul către Stalin, Hitler a subliniat acordul pentru anexarea Basarabiei, dar revendicarea Bucovinei era ,,ceva nou”. Forțat  să nu arate semne de slăbiciune, Stalin și-a limitat cererea numai la partea nordică a provinciei. În ziua de 26 iunie 1940, Molotov îi comunica lui von der Schulenburg că URSS și-a moderat pretențiile la adresa României, limitându-și cererile la Basarabia și Bucovina de Nord ( cu orașul Cernăuți ).

Odată reglementată înțelegerea sovieto-germană, la 26 și 28 iunie 1940 guvernul sovietic a transmis note ultimative României prin care se cerea cedarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord în 4 zile, în caz contrar, România era amenințată cu recursul la forță. Guvernul de la București, după dezbateri în două consilii de coroană,s-a conformat și a acceptat termenii sovietici.

  BUCOVINA nu a făcut niciodată parte din imperiul țarist și ulterior sovietic, ea a fost parte componentă a Austriei imperiale. În nota ultimativă din 26 iunie 1940 se arată că ,, tranmiterea părții de nord a Bucovinei către URSS ar reprezenta, este drept că numai într-o măsură neânsemnată, un mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi care a fost pricinuită URSS și populației Basarabiei prin dominația de 22 de ani a României în Basarabia “.

  Ocuparea Basarabiei și a Bucovinei de Nord a fost însoțită și de preluarea abuzivă a Ținutului Herța, care nu a figurat  în notele ultimative, nu a făcut niciodată parte din Bucovina și era parte componentă a Vechiului Regat. Urma groasă  a creionului roșu folosit de Molotov pentru a marca conturul noii hărți, a ascuns interesul sovietic pentru poziția strategică a Ținutului Herța. Vestea ultimatului sovietic a căzut ca un trăsnet, atât asupra populației din aceste provincii, cât și asupra autorităților militare și civile, care nu se așteptau ca statul român să le abandoneze atât de ușor.

  La 3 iulie 1940, orele 14.00, noua graniță sovieto-română a fost închisă, momentul a fost sărbătorit în marile garnizoane din Basarabia și Bucovina ocupate, prin organizarea de parade de triumf ale Armatei Roșii. În urma notelor ultimative, România a cedat Uniunii Sovietice un teritoriu de 50.762 km pătrați, cu o populație de 3,9 milioane locuitori.

PRIN PIERDEREA  BASARABIEI, A NORDULUI BUCOVINEI ȘI A ȚINUTULUI HERȚA, DUPA NUMAI 22 DE ANI, ROMÂNIA MARE A ÎNCEPUT SA-ȘI PIARDĂ CONTURUL…DAR TRAGEDIA PRĂBUȘIRII TOTALE A AVUT LOC PRIN DICTATUL DE LA VIENA.

PROF. IOAN GRĂDINARU