22 octombrie 2021
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

AU MURIT CA NIŞTE SFINŢI, COSIŢI DE MITRALIERELE GRĂNICERILOR SOVIETICI - AU FOST COMEMORAŢI MARTIRII SÂNGEROASELOR MASACRE DE LA LUNCA

14 februarie 2021 р. | Categorie: Noutăţi

S-au împlinit 80 de ani de la sângeroasele masacre din  iarna anului 1941 de la Lunca, Ţinutul Herţa, când, pentru a scăpa de jugul odiosului regim comunist, în noaptea de 27 spre 28 ianuarie, peste 150 de români din ţinut, au hotărât să treacă ilegal graniţa în România, în timp de noapte. Însă au fost trădaţi, aşteptaţi la Lunca şi seceraţi de gloanţele grănicerilor sovietici, apoi îngropaţi într-o groapă comună.

Deşi ecoul tragediei s-a răspândit fulgerător prin satele românilor orfani de Ţară,  dorul de libertate  era atât de mare, încât nu-l putea opri nici moartea. Astfel, în noaptea de 6 spre 7 februarie 1941, al doilea grup, peste 600 de români dintre cei mai înflăcăraţi patrioţi au pornit pe gheaţa Prutului spre Lunca Herţei, ca să treacă frontiera în România, neştiind că de-acum erau aşteptaţi de grănicerii ruşi şi că avea să-i pască aceeaşi soartă ca pe românii plecaţi spre Ţara lor de obârşie la sfârşitul lunii ianuarie acelaşi an. Doar 57 au avut norocul să treacă în România, 46 au fost arestaţi, ceilalţi au murit în chinuri cristice, cosiţi de mitralierele călăilor sovietici, înecându-se în apele însângerate ale Prutului. Martorii spuneau că apele Prutului clocoteau, înroşite de sângele românilor masacraţi.

Printre sutele de români omorâţi pe malul Prutului sau înecaţi sub sloiurile de gheaţă în iarna anului 1941 au fost şi tineri din Boian, Ostriţa Herţei, Horecea Mănăstirii şi Horecea Urbană, Plaiul Cosminului, Ceahor, Corovia, Voloca...

 

A doua zi, satrapii  bolşevici i-au forţat pe locuitori să sape 3 gropi pe malul Prutului şi să arunce cadavrele – şi pe cei morţi, şi pe cei vii, pe ultimii, militarii sovietici omorându-i cu patul armelor şi cu baionetele, drama românilor înstrăinaţi de Patrie continuând apoi cu deportările în Siberia, Kazahstan, Karelia, în gulagurile şi închisorile staliniste, în lagărele morţii de pe ţărmurile lacurilor Onega şi Ladoga, torturaţi, flămânzi şi goi, sfârşind în chinuri cristice, nerezistând calvarului.

În primăvară, puhoaiele de apă au spălat malurile râului, iar în 1942, după ce s-au reîntors românii, a fost găsită doar o singură groapă cu 107 cadavre, fiind identificate după îmbrăcăminte, 38 de martiri au fost apoi înhumaţi în panteonul eroilor din comuna martiră Mahala.

Cu tristeţea durerii de-o seamă, cu inimile înlăcrimate, mahalencele Rahira Spânu şi Veronica Burcovsca îşi amintesc mereu de rudele lor – Aurel şi Gheorghe Spânu, care au căzut cosiţi de gloanţele grănicerilor bolşevici la Lunca. Aurel avea 21 de ani, iar mezinul Gheorghe – 17. Din această cauză, fiind consideraţi „duşmani ai poporului,” părinţii lor – mama Frosina şi tatăl Florea, împreună cu fiica Maria, au fost deportaţi în Siberia, suportând toate urgiile staliniste, la baştină întorcându-se doar părinţii, căci fiica a murit de foame şi ger, a rămas să zacă în neagră străinătate, fără mormânt şi cruce la căpătâi.

Printre martirii de la Lunca au fost şi Dumitru Apetre, V. Mihai Conovaru, Toader Mironescu din Horecea, cei doi fii minori ai lui Ilie Antonescu  din Mahala – Toader, care avea 17, şi Simion de 16 ani. Ultimul a fost rănit în acea noapte în Lunca Prutului şi îngropat de viu. Toader  a fost arestat şi încarcerat, astfel a dispărut şi nimeni n-a mai aflat nimic despre el. Părinţii, împreună cu mezinul Aurel, surorile Lucreţia şi Viorica,  consideraţi „duşmani ai noii puteri”, au fost judecaţi la 20 de ani de exil în Siberia.

 

Moartea eroică a martirilor, sacrificaţi la altarul de jertfă al neamului românesc, a fost comemorată, la 14 ianuarie curent, printr-un pios omagiu, printr-un înălţător Te-Deum, oficiat de un sobor de alese feţe bisericeşti din România şi regiunea Cernăuţi, în frunte cu Mitropolitul Longhin, starețul mănăstirii Bănceni, mare duhovnic şi purtător de evlavie, propovăduitor al celor sfinte ale Neamului, cu preacucernicii Gheorghe Moroz, protopop de Noua Suliţa, cu fiul Nicolae, la Crucea  durerii de la Lunca, înălţată în 1916, din iniţiativa dnei Elena Nandriş, primarul de atunci al satului Mahala, manifestarea comemorativă fiind organizată, şi de data aceasta, precum ani în şir,  graţie dnei Nandriş, vicepreşedintele Societăţii culturale „Grigore Nandriş”.

Prinosul de recunoştinţă eroilor români, care au ales să moară pentru libertate, pentru dreptul de a rămâne Român, de a-şi iubi Ţara, Neamul, a venit cu pioase elogieri şi depuneri de flori la Crucea durerii  din partea Patriei istorice, spre care românii martirizaţi îşi îndreptau speranţa, a diplomaţilor români – dnei Irina-Loredana Stănculescu, Consulul General al României la Cernăuţi, soţului Excelenţei Sale, dlui Flaviu Hotopan, dlui consul Nicolae Dan Constantin, parlamentarilor şi deputaţilor români Antonie Andruşciac (urmaşul unui bucovinean refugiat în România), Lucian Florin Puşcaşu, preotului din Suceava Mircea Bejenaru, Lucian Fiodorov, candidat pentru Parlamentul României etc.  Florile recunoştinţei au  fremătat La Troiţă sub flamura Tricolorului, depuse de Societatea „Golgota” (preşedinte Vasile Rauţ), de Emilia Matei, primarul comunei Hreaţca, şi Adrian Medvedi, şeful Secţiei de Cultură Herţa etc.

Comemorarea  martirilor masacraţi la Lunca s-a încheiat cu o masă de pomenire, la care şi-a  adus prinosul primarul comunei Ştefan Sainciuc, şi urmaşii măhăleniilor martirizaţi.

În memoria celor care au făcut să dăinuie CREDINŢA, LIMBA, NEAMUL ROMÂNESC, lacrimile de ceară şi cele din inima celor ce au avut de suferit şi încă mai suferă în consecinţa „eliberării” continuă să picure cu sângele celor masacraţi şi după 80 de ani de la oribilul măcel. Şi după 80 de ani rănile dor.

 Mai există multe locuri însângerate pe acest pământ, unde lacrima trecutului, îmbrăţişându-se cu oroarea prezentului, urcă strigătoarea la ceruri. Să nu uităm că dorul de libertate al românilor masacraţi în ianuarie-februarie 1941 la Lunca era atât de mare, încât nu-l putea opri nici moartea. Şi-au sacrificat viaţa pentru limbă, neam. Şi dacă rănile trecutului s-au mai cicatrizat, avem o rană vie ce sângerează în sufletele noastre cu o nouă Golgotă a neamului românesc – excluderea limbii române din şcoală – pentru care generaţiile ce vor veni după noi vor fi nevoite să înalţe cruci ale durerii. "Limba este focul veghetor al Patriei, suflarea ei caldă, sănătatea ei liber ziditoare de frumos”, scria Grigore Vieru. Să nu uităm că pentru această suflare ziditoare au mers la moarte martirii neamului românesc! Să nu uităm că  fără limbă nu mai suntem un neam!

Felicia NICHITA-TOMA