19 mai 2022
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

IUBEŞTE ROMÂNEŞTE – LEGENDA LUI DRAGOBETE

24 februarie 2021 р. | Categorie: Noutăţi

Dragobete nu este o zi sau o sărbătoare strict delimitată, ci o perioadă de aproximativ o săptămână înaintea zilelor babelor care încep de Mărţişor.  Se spunea Dragobetele, fiind vorba de mai multe zile.

Dragobetele precedau luna lui Mărţişor şi erau, asemeni mugurilor de pomi care vestesc trezirea naturii la viaţă,  cap de primăvară. Este perioada în care se pregăteau uneltele pentru lucrul la câmp sau grădini, se tăiau uscăturile. Mai târziu, se agăţa în fiecare pom un fir de lână roşie cu alb pentru rod bun, se curăţau streşinile pe lângă cuiburile de rândunele, cu grija păstrării cuibului, se finisau cusăturile pentru mirese, se făceau ultimele „înţelesuri” de nuntă  înaintea lăsării postului.

Dragobetele e sărbătoarea iubirii la români,fiind sărbătorită la 24 februarie. Despre Dragobete, fiul Babei Dochia, există mai multe legende. Îmi amintesc de una auzită în copilărie de la bunica. Se spune că Dragobete, fecior frumos, harnic şi cuminte, era şi un mare iubitor al păsărilor. Pe cele care rămâneau să ierneze prin părţile noastre le ocrotea, iar pe cele călătoare le ajuta, le repara cuiburile, le apăra  puişorii de răpitori. Crescând şi ajungând la vârsta când urma să se căsătorească, fără să uite de păsări,  îi curgeau ochii după fetele frumoase, la care avea şi succes, fiind frumos, dar Baba Dochia nu era deloc grăbită să-şi aducă noră în casă aşa că amâna mereu momentul peţitului până când era de-acum prea târziu, căci se intra în post.

Anii treceau, la fel şi tinereţea lui Dragobete. Intr-un sfârşit de iarnă, când Dragobete se uita cu jind la perechile de tineri căsătoriţi anul trecut, care se întorceau voioşi şi mândri de la biserică în timp ce el era tot singur, l-a doborât tristeţea şi ochii i s-au umplut de lacrimi, în loc să meargă spre casă s-a îndreptat spre livadă, lăsându-şi lacrimile să-i curgă pe obraz.

-Aşa flăcău frumos şi plânge, cine a mai văzut una ca asta? s-a auzit un glas.

-Dar n-am voie să fiu trist? a întrebat Dragobete, fără să-şi dea seama că nu văzuse pe nimeni aproape de el.

-Tu care iubeşti pomii şi florile, tu care ai grijă de păsările cerului, care iubeşti fetele şi lumea, tu de ce plângi, fecior frumos?

-Fiindcă sunt singur, iar anii trec, nu reuşesc să-mi iau mireasă,  îmbătrânesc fără să am cuibul meu, dar tu cine şi  unde eşti, aş dori să te văd.

Si atunci a apărut o arătare care nu era nici nor, nici floare, nici pom, nici femeie, nici bărbat, ci toate la un loc însă, era frumoasă şi împrăştia stropi de lumină în jur.

– Eu sunt „Cap de primăvară” şi am grijă ca lumea să fie pregătită pentru venirea surorii Primăvara, cu ce aş putea să te ajut?

– Cum, Doamne iartă-mă, să mă ajuţi!

-Agaţă mâine dis-de-dimineaţă un fir roşu în ramurile pomului acestuia şi când se va opri o fată să-l ia cere-i să-ţi fie mireasă.

– Cum aşa, care fată o să vrea?

–  Dragobete-Dragobete, eşti atât de chipeşi, căci orice fată te-ar vrea, dacă te vede, pot şi eu să te ajut. „Cap de primăvară” a suflat asupra crengii pe care trebuia pus firul.

Dimineaţa Dragobete a pus un fir roşu în creanga unui pom spre care a suflat „ Cap de primăvară” ce se afla lângă cărarea ce ducea spre un izvor. Numai că Baba Dochia, iscoditoare ca întotdeauna, bănuind ceva, a pus repede câte un fir roşu în toţi pomii de lângă cărare. Mai târziu, a venit un grup de fete să culeagă arniciul roşu din pomi. Dragobete săracul nu ştia căreia să-i ceară să-i fie mireasă.

Seara, singur în livadă, ofta sperând să vină „Cap de primăvară” să-i spună ce a păţit. Acesta l-a liniştit şi i-a spus: Mâine pune un fir alb în fiecare pom şi unul alb cu roşu în pomul vrăjit.

Aşa a făcut Dragobete şi iarăşi afurisita de babă a încurcat lucrurile, toţi  pomii aveau un şnur alb-roşu şi mai multe fete vesele adunau şnururile de pe crengi.

Seara Dragobete i-a spus lui „Cap de primăvară” că n-are rost încercarea asta, fiindcă mereu se întâmplă astfel, iar el l-a certat:

-Dragobete, ia dimineaţa mătase subţire, roşie şi albă, răsuceşte şnur şi pune fiecărui pom câte un capăt de şnur, mamă-ta n-o să mai ştie ce să facă, iar pentru ceea ce am să fac eu, ea nu are putere. Ai să vezi.

Fără speranţă în reuşită, dar ca să nu-l supere pe „Cap de primăvară”, Dragobete a făcut cum i s-a spus. Baba a verificat fiecare pom şi a văzut că toţi sunt la fel, atunci a strâns toate şnururile şi le-a aruncat. Un capăt de mătase roşie, aproape invizibil, a rămas însă agăţat de pomul vrăjit, sub un mugur de floare. Când fetele au trecut spre izvor, nemaivăzând nimic în livadă, şi-au continuat drumul, una  s-a oprit totuşi să privească un boboc de floare care apăruse pe o creangă, încercând să-l atingă a zărit capătul de şnur  rămas din cel agăţat de Dragobete şi vraja si-a făcut efectul. Dragobete i-a cerut mâna, iar fata a acceptat să-i fie mireasă.

De logodit i-a logodit Cerul, iar casă le-a fost primăvara, căci au plecat departe de teama Babei Dochia, , la poarta Timpului, acolo unde tinereţea e fără bătrâneţe. Timpul, la rugămintea lui „Cap de Primăvară”, i-a găzduit în casa Primăverii şi le-a dat în grijă înfloritul pomilor şi logodna păsărilor.

De atunci, în săptămâna dinaintea lui Mărţişor se pune în crengile pomilor şnur roşu  de lână sau mătase, ca pomii sa înflorească şi să aibă rod, se fugăresc fetele prin livezi şi se culeg primele flori. Tot de atunci acestei perioade i se spune Dragobetele sau „Cap de primăvară”.

Baba Dochie a aflat ceva mai târziu de logodna lui Dragobete şi de fuga lui împreună cu mireasa aleasă şi şi-a îmbrăcat cojoacele, plecând în munte, pe urmele lor.

Deci, zilele care urmează Dragobetelor, la început de Mărţişor, sunt Zilele Babelor.

Diana TOMA