NE-AU CHINUIT CA PE HRISTOS PENTRU CĂ ERAM ROMÂNI
16 octombrie 2013 р. | Categorie: Social
Astăzi, când aud cum unii oameni mai tineri, născuţi din părinţi români, se leapădă de limbă şi de neam, sufletul mi se sfâşie de durere. Mă apasă povara bătrâneţilor, am trăit o viaţă lungă, dar nu pot uita chinurile îndurate în copilărie. De fapt, nici n-am ştiut ce înseamnă să fii copil, să te bucuri de acea vârstă nevinovată. Începând din anul 1940, când „ne-au eliberat” sovieticii, am trecut prin toate chinurile iadului, unica noastră vină fiind că nu ne-am vândut antihriştilor, că nu ne-am lepădat de sufletul nostru românesc.
Aveam numai trei ani, când am fost scoasă din casă şi dusă în neagră străinătate, împreună cu părinţii, Maftei Petrovici şi Catrina Bileţchi, şi un frate de-al mamei, Gheorghe Bileţchi. Familia noastră a fost trecută pe lista chiaburilor, iar tata a mai fost învinuit că avea nu ştiu ce fel de armă acasă. Soldaţii au răscolit peste tot, dar n-au găsit nimic. Cu toate acestea, n-am scăpat de deportare. Am fost scoşi din casă, numai cu hainele ce le aveam pe noi. În tren, ne-au despărţit de tata, călăii lipsind-o pe mama de unicul sprijin. Nici când am ajuns în stepa pustie a Kazahstanului, nu l-am văzut pe tata. El a fost mânat la muncă silnică în mină, unde degrabă şi-a găsit sfârşitul.
Mama a fost nevoită să mă lase în grija unei rusoaice, deoarece lucra într-un sat vecin. Când avea chip, venea să mă vadă, dar foarte rar se întâmpla să se poată rupe de la lucru. Noroc că a dat de urma mea unchiul Gheorghe, care m-a ajutat să nu mor de foame. Mi-i groază să-mi amintesc de acea mâncare. Unchiul Gheorghe umbla prin câmp şi căuta găuri făcute de aşa-numiţii căţei de pământ. Turna apă până aceştia ieşeau la suprafaţă. Îi jupea, îi fierbea şi îşi împărţea hrana cu mine. Mă scutură fiorii când îmi amintesc, dar datorită căţeilor de pământ trăiesc până în ziua de azi.
Ne-am întors în Bucovina, în satul natal, în cel
mai straşnic an al foametei, împreună cu bunica, Margalina Bileţchi, căci şi ea
a avut acelaşi destin tragic. Unchiul Gheorghe a venit singur, mai târziu. Mama
n-a avut dreptul să părăsească locul de muncă din Kazahstan, de aceea a trebuit
tot drumul să fim cu ochii în patru. Ne-a ajutat mult un om al lui Dumnezeu, Nicolae
Tofan din Bahrineşti. Să nu fi fost el, nu ştiu dacă avea mama puteri să ajungă
până
Eram deprinşi cu foametea din surghiun şi ne-a ajutat Dumnezeu s-o suportăm şi pe cea de-acasă. Nevoia cea mai mare a fost pentru noi că în căsuţa noastră trăia un străin, un oarecare Arsenti, om crunt şi pârâtor. Mai târziu a fost găsit mort lângă gospodăria lui Oloier. Mama a răscumpărat casa părintească, dar de scârbă a căzut la pat, dându-şi sufletul după opt ani şi jumătate de grea suferinţă. În Kazahstan a avut puteri să muncească şi să reziste, ca să mă salveze pe mine, dar nedreptatea de acasă n-a mai putut s-o suporte. Dar eu sunt călită de greutăţi şi le suport pe toate. Mă înconjor cu pensioara de 1.130 grivne, cea mai mare parte cheltuind pe medicamente. Mai demult primeam pe gratis de la stat câte o butelie de gaz, acum nu primesc nimic. Se vede că prea mari erau cheltuielile statului nostru pentru nişte bătrâni oropsiţi.
Ca să-mi mai treacă din amar mă mângâi scriind, în versuri, despre copilăria mea amară. Potrivesc cum mă pricep cuvintele, căci, din cauza surghiunului şi a morţii părinţilor, am învăţat numai un singur an la şcoală. Iată, deci, ce viaţă am avut:
Într-o noapte întunecoasă
Au venit, ne-au scos din casă,
Ne-au încărcat în vagoane,
Ca pe vite, nu ca oameni…
Până-n Kazahstan ne-au dus
Pe-un câmp mare, de nespus.
Şi ne-au lăsat dezbrăcaţi
Să murim nevinovaţi.
Vai şi-amar a fost de noi,
Ne-au despărţit ca la război,
Să nu ştim unul de altul,
Să nu ne mai vedem satul.
Pe tata-n mină l-au mânat,
De-acolo el n-a scăpat.
Eu, micuţă, nu ştiam
Tată şi mamă doream,
Şi plângând îi aşteptam.
Venea mama-n câte-o seară
Dacă n-am murit să vadă,
Dumnezeu s-a îndurat
Să murim nu ne-a lăsat.
Chinuiţi ca şi Hristos
La vatră noi ne-am întors,
E-o minune greu de spus,
Aşa cum a-nviat Iisus,
Prin chinuri – spre înviere
Şi a sufletului avere.
Of, of, of, şi Doamne, Doamne,
Când copilul rabdă foame,
Că noi mult am chinuit
Pân-am ajuns iar pe-acest pământ!
Mii de oameni duşi au fost,
Poate zece s-au întors,
De la noi pe câţi i-au luat
Patru s-au întors în sat.
Nu mă tem să mor chiar mâine,
Dar să nu mai tragă nimeni
Aşa chin, aşa necaz,
Ce nu-l pot uita nici azi.
Să laşi casă, să laşi satul,
S-ajungi să te-nchini la altul…
Las-să-mi fie cât de greu,
Dar să mor în satul meu!
A înregistrat Leon NIMIGEAN, de
În imagine: Margalina Bezuşcu cu mama ei şi mătuşa Catrina, după întoarcerea din exil
