Viaţa trebuie cunoscută privind înapoi, dar trebuie trăită privind înainte – să luptăm pentru a fi şi în continuare un popor, pentru a ne menţine limba, identitatea

13 aprilie 2021 р. | Categorie: Noutăţi

Viața trebuie înțeleasă numai privind înapoi, dar trebuie privită trăind înainte. A suferi înseamnă a avea un secret comun cu Dumnezeu. A îndrăzni înseamnă a-ți pierde, pe moment, siguranța. A nu îndrăzni înseamnă a te pierde definitiv pe tine însuți.”

– Sören Kierkegaard

Să nu uităm cine am fost,  prin câte iaduri au trecut străbunii noştri, câte urgii au avut de înfruntat, sub câte cârmuirii s-au adaptat, să nu uităm masacrul românilor la Fântâna Albă, deportările, exterminarea românilor în lagărele sovietice, pentru a putea merge înainte cu capul sus, pentru a dăinui ca neam.

Søren Aabye Kierkegaard (1813-1855) a fost un filozof, scriitor și teolog danez care prin concepția sa filozofică asupra constrângerii omului de a-și alege destinul, a exercitat o influență hotărâtoare asupra teologiei și filozofiei moderne, în special asupra filozofiei existențialiste. El a folosit prima oară termenul „existențial”. „Existența înseamnă că ai libertatea să alegi cine ești, înseamnă să trăiești din plin”, spunea Kierkegaard.Să ne amintim totuși, că filozoful și matematicianul René Descartes (1596-1650) definise mai înainte punctul de început al existenței, prin conceptul filozofic „Dubito, ergo cogito; cogito, ergo sum.” (Mă-ndoiesc, deci cuget; cuget, deci exist).

Deși a fost considerat drept o „natură stranie și complexă”, gânditor incomod, controversat și greu de clasificat, nu a putut fi ignorat, ci a meritat să fie luat în seamă. Despre Kierkegaard s-a mai spus că „a asemănat geniul cu vijelia care se ridică din direcția contrară vântului”.

...Filozofii în general, și Kierkegaard nu a făcut excepție, se străduiesc să-și înțeleagă propria viață, și să-i găsească un înțeles, și făcând aceasta, încearcă să ne ajute și pe noi să ne străduim să facem același lucru.

A studiat teologia și filozofia la universitatea din Copenhaga, între anii 1830 și 1840, susținându-și dizertația finală cu o teză despre ironia socratică. Studiile și le-a prelungit destul de mult, profund nemulțumit fiind de deșertăciunea existenței sale și de incapacitatea de a-și găsi sensul vieții, după ce explorase figurile literare ale lui Don Juan, Evreul rătăcitor și, în deosebi al lui Faust, căutând un model existențial pentru propria sa viață.

Tânăr fiind, își exprima iritarea față de modul de studiu care se rezuma la o cunoaștere/înțelegere pur teoretică: „La ce mi-ar folosi să am în față adevărul gol-goluț, dacă mi-e indiferentă semnificația lui pentru ființa mea?”.

A debutat cu eseul „Din hârtiile unuia încă viu”(1838), o critică la adresa lui Hans Christian Andersen, scriitor și poet danez, celebru pentru basmele sale. Cartea care i-a conferit celebritate a fost „Sau-sau”(1843), prima carte cu teme filozofice, literare și psihologice cu care și-a început ascensiunea. Au urmat aproape 40 de volume cu subiecte variind între filozofie, psihologie, literatură și religie.

Dintre operele sale:

„Despre conceptul de ironie cu referință permanentă la Socrate” (1841); „Sau– sau” (1843); „Frică și cutremur” (1843); „Repetarea” (1843); „Fărâme filozofice sau o fărâmă de filozofie” (1844); „Prefețe” (1844); „Conceptul de anxietate” (1844); „Stadii pe calea vieții” (1845); „Postfață neștiințifică definitivă la „Fărâme filozofice” (1846); „Faptele iubirii” (1847); „Boala întru moarte” (1849); „Inițiere în creștinism” (1850).

Punctul la care ajunge și asupra căruia reflectează mult este neliniștea interioară a omului pe care o numește angoasă: „nu există ființă umană care să nu adăpostească în tainițele sale o neliniște, o luptă interioară, un dezacord, o angoasă privind cursul existenței sale sau chiar propria sa persoană”, spune Kierkegaard, în lucrarea „Libertatea și sinele”; „Sunt singurul arbitru și ceea ce fac depinde numai de mine”. El consideră că angoasa nu se poate confunda cu spaima, cu emoțiile sau teama care sunt legate de lumea exterioară, și vorbește despre angoasa primordială (păcatul originar) spunând că este precondiția sau presupoziția păcatului, fără a constitui cauza sa necesară; fiecare devine vinovat „numai prin el însuși”. Această angoasă activă nu este nici vină, nici greutate, nici suferință; ea are o ambiguitate psihologică: „este o antipatie simpatizantă și o simpatie antipatizantă, atrage și respinge, ispitește și înspăimântă”; astfel existența umană ia forma unei „năzuințe fără sfârșit”, ce-și caută împlinirea. Angoasa nu poate fi satisfăcută decât prin încredințarea voluntară a propriei persoane unei puteri care transcende cunoașterea obiectivă și înțelegerea rațională: „Dorind să fie el însuși, sinele rămâne în mod evident în puterea celui care l-a făcut posibil”, ceea ce Kierkegaard numea „criteriul fundamental al creștinismului”.

Opera sa a exercitat o influență considerabilă, mai ales după primul război mondial, fiind o sursă de inspirație pentru teologia dialectică, existențialismul filozofic și creștin și chiar asupra psihologiei moderne.

Søren Kierkegaard a fost un filozof şi gânditor religios de maximă importanță pentru veacul al XIX –lea, el câștigându-și renumele nu numai prin opoziția fățișă față de idealismul hegelian, ci şi prin implicarea totală şi personală a celor gândite și scrise de el în presa vremii și în volumele publicate.

Ideea lui Kierkegaard era de a-i aborda pe oameni „din interior”, aducându-i într-o poziție din care ei înșiși, în urma unei reflecții interioare, să poată opta pentru o schimbare fundamentală. Din interior deci, spre exterior.

Adevărul – în termenii lui Kierkegaard – există în interiorul individului și el trebuie adus în condiția de a-l înțelege. Acest lucru cerea, cere și în prezent, meditație, reflecție, profunzime, ca numai apoi individul să-și poată manifesta opțiunea. Numai el poate decide ce să facă, pe ce drum să apuce, de îndată ce ajunge la o înțelegere profundă și limpede a modurilor de existență, între care oscilează, făcând alegerea. Poate există un moment al vieții în care schimbarea devine urgentă, cunoașterea de sine însă, nu este „o simplă contemplare”, ci o reflecție asupră-ți care, în ea însăși este acțiune. Printr-o astfel de înțelegere interioară și de autocunoaștere critică, un om poate ajunge să recunoască nu numai ceea ce el este în mod empiric, dar și ceea ce el aspiră să devină. „Sinele ideal” este imaginea către care va trebui să tindă devenirea sa.

Avem libertatea și voința de a schimba drumul vieții noastre pe care încearcă unii să-l impună în mod cu totul nefast, chiar malefic. Speranța ne este în individul etic care se află în „relații reciproce” cu spațiul public și cu condițiile materiale de viață și de aceea, sinele pe care el încearcă să-l realizeze este „un sine social, civic”, iar nu unul abstract care „se potrivește pretutindeni și deci nicăieri”.

Vavila Popovici - Carolina de Nord