ÎN LOC DE ROMÂNIA – LA KRASNOIARSK

Despre consăteana Silvia Epure a lui Constantin Humeniuc, astăzi în vârstă de 86 de ani, ştiam că a fost deportată de veneticii sovietici. Dar mă mira lipsa numelui ei din „Dosarul cu fişele personale ale deportaţilor creştini din comuna Tereblecea în decursul anului 1940-1941”, alcătuit de primărie imediat după revenirea la România, peste care am dat cu mare greutate la Arhiva de stat a regiunii Cernăuţi. Mult timp accesul la aceste documente a fost strict interzis de către organele sovietice de securitate. Documentul în cauză cuprindea doar familiile ridicate în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941.

– Familia noastră, tata Constantin, mama Elena şi eu, precizează dna Silvia, a fost ridicată cu două luni înainte, la 13 aprilie. Primarul şi alţi codălăi ai acestuia ne-au amăgit că ni se dă voie să plecăm la fratele Iacob în România. Cică trenul ne aşteaptă în gara din sat. Părinţii bănuiau că ceva nu e curat în vorba lor, întrebându-se de ce nu ne-au anunţat măcar cu o zi mai devreme, dar au dat năvală peste noi în miez de noapte?!

Astăzi nu ne mai miră acest fapt. Or, trăind atâţia ani sub sovietici, ne-am convins că minciuna, teroarea, hoţia au stat totdeauna la baza politicii de stat.

– Aveam 14 ani şi nu prea înţelegeam ce se întâmplă, îşi aminteşte suspinând mătuşica. Ne-au dat voie să luăm tot ce dorim: îmbrăcăminte, încălţăminte, pâine pentru mai multe zile, făină… Am încărcat în căruţă o zestre întreagă: 12 perne, câteva lăicere, doar mergeam la fratele din România! Mare ne-a fost dezamăgirea, când în loc să urcăm cu bagajele în vagonul de România, ne-au îmbarcat într-un marfar, care ne-a dus la Adâncata, iar apoi la Cernăuţi. Acolo, vagonul a fost umplut cu alţi nenorociţi ca noi. Plânsete, bocete, răcnete… Dar cui îi păsa de jalea noastră! Miliţieni şi soldaţi, postaţi la uşi, ne împingeau în vagon ca pe nişte animale… Drumul în necunoscut a fost lung şi greu, credeam că nu va mai avea capăt.

– Şi unde a fost acest capăt?

– Pentru noi, căci alţi nefericiţi erau coborâţi ba la o gară, ba la alta, capătul a fost în satul Kedrovka din raionul Dzerjinski, ţinutul Krasnoiarsk. Ajunşi acolo, tata, care cunoştea puţin limba rusă, l-a rugat pe un ucrainean aflat în post de şefie, să ne ajute să găsit adăpost deasupra capului. Am primit o cameră mai acătării într-o fostă casă a unui moşier de pe timpuri. Casa era veche, într-o stare de plâns, dar ne-am bucurat că n-am rămas sub cerul liber. Chiar a doua zi am fost mânaţi la muncă: mama – mulgătoare la fermă, eu – îngrijitoare de vaci, iar tata – la abator. Trudeam din noapte-n noapte, fără vreo zi de odihnă. Având numai 14 ani, eram ruptă de puteri, umblam mai mult flămândă, căci cele câteva grame de pâine primite pe cartelă nu-mi potoleau foamea.

Numai datorită tatălui ei, familia n-a murit de foame. Pentru munca sa el primea de la abator copitele, cozile şi capetele vacilor sacrificate. Afumate şi curăţite de păr, aceste resturi erau fierte, amăgindu-i pe înfometaţi cu mirosul de carne. Uneori, riscând să fie prins şi aspru pedepsit, bărbatul ascundea stomacul vitelor tăiate, îl întorcea pe dos şi punea pe furiş înăuntru o fărâmitură de carne, aceasta fiind o adevărată sărbătoare pentru familia deportată. Mama Silviei nu putea aduce nimic acasă. În timpul mulsorilor era supravegheată de şeful fermei. Ferească Dumnezeu, să fi gustat un strop de lapte. Ar fi fost dată afară de la fermă şi, în cel mai bun caz, trimisă la tăiat copaci în pădure, dar putea fi condamnată la puşcărie.

O ascult pe această femeie şi mă mir cum a rezistat atâtea greutăţi: foamea, munca de rob, batjocura, gerurile cumplite, ce atingeau uneori 50-55 de grade, teroarea, lipsa celei mai elementare asistenţe medicale… Odată a fost muşcată de un şarpe, piciorul i s-a umflat şi începuse să se înnegrească. În loc să i se acorde tratamentul necesar, medicii din centrul raional au decis să-i amputeze piciorul. Dar copila nu s-a lăsat convinsă, zicându-le că mai bine moare, decât să rămână într-un picior. Din fericire, muşcătura n-a fost fatală, însă simte şi astăzi locul acela.

Ţinutul Krasnoiarsk a fost transformat de regimul sovietic într-o zonă de lagăre pentru deţinuţii politici, unde şi-au găsit moartea şi mulţi bucovineni, declaraţi duşmani ai poporului, trădători de ţară. Care ţară au trădat conaţionalii noştri? Uniunea sovietică? Dar cum puteau ei trăda o ţară care n-a fost a lor? În realitate, cauza principală a deportărilor a fost politica de genocid, îndreptată contra românilor din ţinutul nostru. În pofida suferinţelor, exilaţii din nordul Bucovinei nu-şi pierdeau speranţa la întoarcerea acasă. O rază de încredere le-a adus eliberarea paşapoartelor spre sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Tot atunci ei au primit dreptul la libera deplasare. Numai că organele locale căutau în fel şi chip să împiedice eliberarea lor de la munca silnică. Se cerea un permis special, pe care era foarte greu să-l obţii.

– Ne-a salvat, îşi aminteşte Silvia, pilota (un fel de plapumă călduroasă) luată cu noi când am fost scoşi din casă. După ce ne-a servit ani de zile, i-am dat-o şefului miliţiei din localitate, care ne-a eliberat documentul necesar. Era în anul 1946. Deşi ne aştepta un drum lung, un calvar cumplit, bucuria ne-a fost de nedescris. La gara din Krasnoiarsk erau cozi enorme după bilete, acelaşi lucru ne aştepta la Sverdlovsk, Moscova, Kirov, Kiev – pretutindeni o îmbulzeală nemaipomenită. Am trecut peste toate, cu ajutorul lui Dumnezeu am ajuns acasă teferi toţi trei. Ne aşteptau sora Saveta şi… văcuţa ce am lăsat-o cu ani în urmă. Ea ne-a salvat de la moarte în anii foametei din 1946-1947.

Nu vom insista asupra amănuntelor vieţii ce a urmat: Silvia s-a căsătorit cu Ion Epure, a crescut cu soţul doi copii (Dumitru şi Elena), are şapte nepoţi şi cinci strănepoţi. Acum locuieşte împreună cu nepotul Ion Ciuprun. A muncit în gospodăria agricolă locală, dar cu cea mai mare plăcere îşi aminteşte de anii cât a lucrat ca poştăriţă.

– Mi-a plăcut şi-mi place să citesc, mai ales ziarul „Zorile Bucovinei”, care-l am întotdeauna la îndemână şi unde am găsit multe articole despre deportaţi. Nu o dată m-am întrebat, mi se destăinuieşte dna Silvia, de ce nu scrie nimeni şi despre soarta mea. Dar, iată, a venit şi rândul meu, las’să afle lumea prin câte am trecut! Mai ales, tineretul ar trebui să citească asemenea mărturii, căci copiii de azi nu prea ştiu câte au îndurat bunicii lor.

La despărţire, i-am dorit multă sănătate, cuvintele mele dându-i motiv de glumă:

– Să dea Domnul la toată lumea. Despre sănătatea mea ce să vă spun… S-a cam şubrezit… Am suferit două operaţii la fiere, de unde doctorii mi-au scos un pumn de „diamante”. Dar nu mă dau, căci moartea ar putea să mai aştepte. În orice caz, eu nu mă grăbesc, am numai 86 de ani!

Ion CREŢU