22 mai 2022
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

Au fost vremuri grele, dar şi acum nu sunt ele cu soare pentru românii din nordul înstrăinat al Bucovinei

22 aprilie 2021 р. | Categorie: Noutăţi

O DURERE PENTRU TOATĂ VIAŢA

După răpirea Bucovinei, localnicii au suferit mult, în consecinţa instaurării noului regim barbar şi tot sperau că o să se întoarcă românii. Dar călăii bolşevici, simţind această dragoste a băştinaşilor faţă de Ţară şi glia străbună, au hotărât să-i nimicească, să-i şteargă de pe faţa pământului ca Neam. Neagră şi amară le-a fost străinătatea tuturor românilor deportaţi fără vină. Puţini dintre cei duşi în surghiun şi-au văzut glia străbună, le-a zâmbit norocul să stea la soare şi să-şi încălzească oasele degerate în siberii pe prispa casei părinteşti. Mulţi au rămas să zacă în gropi comune prin stepele Kazahstanului, în Karelia, în îngheţurile siberiene, în lagărele morţii de pe ţărmurile lacurilor Ladoga şi Onega, fără cruce la căpătâi. La mulţi, foarte mulţi dintre ei nu li s-a întors nici măcar numele, gravat în metal pe troiţele înălţate în memoria martirilor neamului românesc. Grea şi anevoioasă a fost Golgota întoarcerii acasă a Aurorei Opaiţ din Pătrăuţii de Jos, dar a învins răul şi a scăpat de iadul stalinist. A avut putere să reziste la toate încercările destinului, ducându-şi crucea până la capăt. 

”Am mers la gară să vedem la ce oră e trenul spre Pătrăuţi. Pe Dragoşel l-a furat somnul şi a aţipit. S-a trezit speriat şi în lacrimi, visând că l-a atacat un câine mare şi rău. „Nu-i bun deloc visul, Dragoşel, i-am spus, mergem de aici, căci până-n seară, până vine trenul, avem încă mult de aşteptat”. Eram îmbrăcată cu haine de la FZO, iar fratele – cu cele de la Casa de copii, căci altele n-am avut de unde să ne cumpărăm şi nici bani nu aveam. Fiindcă era zonă de frontieră, trebuia să avem cu noi paşapoarte, dar aveam doar adeverinţa ce ne-a dat-o directorul de la Casa de copii din Celeabinsk. Vedem că se apropie un miliţian de noi şi ne întreabă unde mergem şi dacă avem documente. O femeie din Ciudei a spus că suntem copiii vecinilor ei, însă el ne-a ordonat să-l urmăm. Atunci m-am rugat Celui de Sus: „Doamne, Iisuse, de surghiun ne-ai scăpat, salvează-ne şi de miliţie”. Ne temeam să nu ne ducă înapoi în Kazahstan. N-am reuşit să facem nici zece paşi, miliţianul s-a oprit şi ne-a spus: „Măi copii, duceţi-vă înapoi la gară!”.

Când ne-a văzut, femeia din Ciudei ne-a îmbrăţişat şi ne-a sărutat de bucurie. Însă la casă bilete nu ne-au vândut, căci nu aveam documente. Atunci un miliţian de serviciu i-a spus  să ne dea măcar până la Cuciurul Mare. Nu ştiam ce să facem, însă femeia cea din Ciudei ne-a luat de mână şi ne-am urcat în tren. A dat Domnul că grănicerii au controlat documentele până a ajunge la Cuciurul Mare, iar un bărbat din Pătrăuţi a spus că suntem copiii lui.

Am ajuns la Pătrăuţii de Sus la ora 12 de noapte. Până la Pătrăuţii de Jos aveam de mers cinci kilometri. Dragoşel a început să plângă, căci era foarte obosit. Mi-am amintit că aveam în acest sat o colegă de clasă şi am hotărât să mergem la ea. Am ajuns la miezul nopţii  Sub fereastră era o laviță şi ne-am aşezat pe ea. Dragoşel plângea. I-am spus să nu plângă, căci până dimineaţă nu e mult. Omul însă a auzit că cineva plânge şi vorbeşte sub fereastră, a aprins opaiţul şi a ieşit afară.  „Bună noapte, bădiţă Costea!”, i-am zis, bucuroasă că ne-a deschis. Soţia sa, Margalina, când ne-a văzut, ne-a luat în casă, spunându-i: „Ăștia-s copiii Veroanei!”. Avea şi ea cinci copii şi toţi au sărit de pe pat şi de pe cuptor să ne vadă. Eram tunsă  scurt ca băieţii, căci altfel n-au putut atunci, la Casa de copii din Celeabinsk, să ne descurce de păduchi.

Femeia ne-a dat să mâncăm borş, apoi ne-am culcat. Iar a doua zi am plecat acasă. Când am ajuns, am  sărutat prispa casei părinteşti, de bucurie c-am scăpat de străinătatea amară. Am găsit însă uşa spartă şi totul din casă furat. Am mers la un frate de-al mamei, Ion Popescu:  A dat Domnul că la începutul lui mai a ajuns acasă şi Aurel, fratele mai mare, care avea 16 ani. Pe Dragoşel l-a luat o soră de-a tatei, Dinuca Schipor, iar eu cu Aurel am rămas să locuim la unchiul Ion. Unchiul ne-a spus: „Măi copii, eu vă ar, puneţi în pământ şi stabiliţi-vă la casa voastră”.

Am venit cu fratele Aurel acasă, am găsit-o goală, totul distrus, a rămas doar un pat vechi, o masă fără un picior şi două scaune. În podul casei am găsit sub un căprior furca de tors şi două fuse. Am mer desculț la Crasna, căci nu aveam cu ce mă încălţa, am adus var şi am văruit casa.

Când ne-au deportat, mama i-a dat mătuşii Domnica două perine, iar când ne-am întors, ea m-a chemat şi mi-a dat câteva fuioare de cânepă. Am ţesut din ele două ţoluri şi două feţe de perne. Cu un ţol am aşternut patul, iar cu celălalt ne acopeream. Am semănat şi cânepă, am prelucrat-o, apoi toamna am ţesut pânză şi două tulpane. După doi ani s-a întors şi mama acasă, cu frăţiorii. A muncit sărmana acolo, în Kazahstan, de-a rămas doar pielea şi oase. Lucra din greu la tăiat pădure. Puţina pâine – 200-300 de grame pe zi – o împărţea la cinci guri. Au îndurat foame şi năcaz, dar când s-a întors a trebuit să cumpere casa părintească de la stat, căci „eliberatorii” ne-au confiscat-o. Mai trebuia încă să dea la stat pâine, carne, lactate, ouă etc. Dacă nu aveai,  trebuiai să cumperi, de nu puşcăria ştia de tine. De chin şi necaz n-am scăpat nici acasă, căci noua stăpânire lua de la oameni ultimul bob, până şi sufletul, apoi i-a forţat să se înscrie în kolhoz. De se împotriveau, Siberia şi închisorile ştiau de ei. Mult amar am mai tras şi din greu am muncit. Nici n-am crezut vreodată că o să trăiesc atâţia ani – să ajung la 90”.

N-a uitat Aurora Opaiţ din Pătrăuţii de Jos nici după aproape 80 de ani calvarul deportării în Kazahstan, nici gerul, nici foametea îndurată, când nu avea ce pune în gură câte trei şi mai multe zile, nici bordeiul din pustiurile kazahe ce când se topea zăpada se umplea cu apă. I-au rămas ca o rană sângerândă în suflet, o durere  pentru toată viaţa.

Felicia NICHITA-TOMA