06 decembrie 2019
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

PLÂNG ŞI DEPLÂNG...

22 octombrie 2013 р. | Categorie: Din poşta redacţiei

Într-un articol din ziarul „Бульвар” (nr. 27, 2013), scriitorul şi publicistul Vitali Korotici se deplânge că o parte din ucraineni prea mult îşi exprimă nostalgia după trecut, iar o altă parte distruge şi neagă totul ce mai aminteşte de trecut. Mă întreb şi eu : ce era rău în faptul că Ucraina ocupa înainte vreme locul patru  în Europa cu economia sa, locul doi în lume la producerea zahărului din sfeclă, era vestită cu locomotivele şi tractoarele sale? Multe erau bune în medicină şi în sistemul de învăţământ. Oare toate acestea şi altele nu merită nostalgie în comparaţie cu situaţia actuală? Simţindu-mă şi eu, păcătosul de mine, printre acei ce plâng după cele bune din trecut, încerc, în rândurile de mai jos, să mărturisesc după ce fel de trecut îmi pare rău.

Da, plâng şi eu, dar nu după râşniţă, îmblăciu, ţolul de buci şi nici după colectivizare sau „eliberare”. Plâng după relaţiile frăţeşti, umane şi chiar sfinte ce au dăinuit până prin anii ”40 ai secolului trecut. Relaţii ce erau păstrate şi respectate din generaţie în generaţie. Relaţii ce-i da fiecărui cetăţean încredere să se simtă om printre semenii săi, să aibă încredere în ziua de mâine şi-n susţinerea vecinului în caz de nevoie. Cândva toate lucrurile grele şi care necesitau multe braţe de muncă (cositul, construcţia caselor, repararea drumurilor, săpatul fântânilor ş. a.) se făceau cu ajutorul clăcaşilor ce se adunau la clacă. Această formă de muncă colectivă s-a practicat la noi din cele mai vechi timpuri şi nu a fost inventată de Lenin, după cum ni se bagă în cap.

La toate evenimentele importante ale satului (nunţi, cumătrii, înmormântări etc.) nu numai că participau toţi sătenii, dar şi contribuiau material care şi cu ce putea. În fiecare sâmbătă gospodinele coceau pâine, mălai, pregăteau găluşte şi alte bucate pentru săptămâna viitoare. Şi era o lege sfântă ca gospodina din cele pregătite să ducă ceva şi la vecini, şi, în primul rând, nu se trecea cu vederea bolnavii, bătrânii şi neputincioşii. Oare acestea şi multe alte binefaceri sufleteşti nu merită nostalgii?

Astăzi egoismul, invidia şi fudulia încătuşează sufletele oamenilor. Între vecini se ridică garduri înalte, cu porţi zăvorâte, pe care se mai agaţă o tăbliţă, unde scrie: „Злий пес”. În zilele de  sărbători vecinii nu se mai vizitează ca adineaori. Televizorul şi bazarul pune din ce în ce tot mai vârtos stăpânire pe sufletele oamenilor. Rar cine se mai salută la întâlnire. Dar cât de plăcut era, când oamenii se salutau, zâmbindu-şi reciproc şi dorindu-şi spot în toate. De la asemenea întâlniri omului i se făcea mai uşor pe suflet şi-şi începea ziua de muncă mai cu spor.

Din ce în ce tot mai viu se simte lipsa de omenie, respect şi atenţie, o răceală între generaţia tânără şi cea vârstnică. Tot mai mulţi părinţi rămân la bătrâneţe fără susţinerea copiilor, avem şi cazuri când părinţii îşi părăsesc copiii de dragul banului. Aşa ceva cred că niciodată nu va merita nostalgii. Iată ce deplâng.

Plâng după fostele hore ale satului, care puteau concura cu cele mai pompoase festivităţi artistice. Hore, unde puteai vedea o lume întreagă în costume naţionale, unul mai mândru decât altul,  dansuri populare, interpretate cu măiestrie în tactul muzicii, cu figuri specifice dansului respectiv. Şi când te mai gândeşti că această adevărată minune era interpretată de simpli ţărani fără pregătire specială, cum să nu-ţi trezească nostalgii?

Plâng nu după muzica de azi ce n-are nimic comun cu tradiţiile noastre. Şi nici după ţopăielile sălbatice din baruri, unde fumul ţigărilor şi duhoarea de alcool te dă jos. Astăzi fetele nu se mai invită la dans, toţi sar în sus, strâmbându-se unul mai caraghios decât altul.

Plâng, după muzica şi cântecele populare, izvorâte din sufletul şi inima poporului. Cândva fiecare sat îşi avea cântăreţii şi dansatorii preferaţi. La petreceri, dacă se întâlneau mai multe sate, fiecare căuta să-şi demonstreze măiestria la cântat şi dansat. Acum tineretul nu mai cântă. Nopţile-s triste şi pustii. Televizorul şi discotecile au pus stăpânire pe generaţia actuală.

Au dispărut şezătorile şi furcăriile. Nunţile nu mai sunt bucuriile întregului sat, când toţi locuitorii ieşeau la porţi să vadă tinerii, vătăşeii călări, căruţele împodobite şi pline cu sfaşte, care se întreceau la cântat de răsuna satul. Cine a văzut o nuntă bucovineană până prin anii’ 40  înţelege după ce trecut plâng.

Acum tinerii în maşini, nevăzuţi de nimeni, trec ca fulgerul pe drum. După cununie nu se mai dansează pe toloacă ca odată. Oraţia de nuntă a dispărut. Pripoiul s-a transformat într-o expoziţie de bucate. Tăcerea din timpul pripoiului e întreruptă când cineva turmentat strigă: „Гірко!” şi toţi susţin „Гірко!Гірко!”. Unde-s cântecele de nuntă, îmbrăcatul soacrei celei mari, schimbul de cadouri, hobotitul miresei?...

Îi deplâng pe cei căzuţi în mrejele afurisite ale banului, de dragul căruia sunt gata să-şi vândă neamul, credinţa şi sufletul. Deplâng nepăsarea şi indiferenţa. Anume această rugină socială e mai straşnică pentru noi decât toate năvălirile şi puhoaiele de sânge ce au avut loc pe aceste meleaguri. Anume necunoaşterea trecutului, lipsa de ambiţie de a ne cunoaşte pe noi înşine şi lipsa de insistenţă de a ne recunoaşte ca oameni, ne duce la pierzanie fără a prinde chiar de veste, după cum a spus  M. Eminescu.

Todor NICOLAEVICI,

s. Suceveni, raionul Hliboca