Mulţi români boinceni, plecaţi la muncă, s-au stabilit cu traiul în Boianul din Canada

25 mai 2021 р. | Categorie: Noutăţi

Mulţi români boinceni, plecaţi la muncă, s-au stabilit cu traiul în Boianul din Canada

Destinul tragic al românilor, „eliberaţi„ de Ţară de sovietici l-au împărtăşit mulţi românii bucovineni. Aripa neagră a urgiei staliniste n-a cruţat nici familia lui Nicolae BOTA  din s. Boian-Hliniţa, raionul Noua Suliţă. Mulţi români de-aici şi-au jertfit atunci tinereţea şi chiar viaţa pe altarul neamului pentru libertate, credinţă.  În 1940 şi în anii ce au urmat instaurării puterii sovietice oamenii au înfruntat cu capul sus toate urgiile şi represiunile bolşevice, dar nu s-au dezis de străbuni.

Nu puţine urgii a avut de înfruntat şi familia lui Nicolae BOTA, doi unchi după tată au fost expropriaţi, judecaţi şi întemniţaţi de sovietici.

„Tata Mihai, născut în 1905, a fost cel mai mic dintre cei patru fraţi. Nu era uşor de trăit nici în acele timpuri. De aceea oamenii, ca şi în prezent, luau calea străinătăţii pentru a agonisi bani şi a-şi înjgheba o gospodărie. Astfel, fratele mai mare al tatei, Ionică Bota al lui Toader, a fost nevoit să plece la Canada la lucru. Mulţi consăteni s-au stabilit cu traiul în Boianul din Canada, sat creat dide românii din Marele Boian. Unchiul Ionică însă s-a întors Acasă. S-a dus când era un băieţandru de 16 ani şi s-a întors la baştină după 16 ani. deci, la vârsta de 32 de ani a venit bogat, cu bani mulţi, şi-a cumpărat 16 fălci de pământ şi s-a căsătorit cu Zamfira, construindu-şi şi o casă frumoasă şi mare pe vremea aceea la Hliniţa. Când au venit ruşii şi s-a înfiinţat kolhozul pentru românul nostru înstrăinat de Patrie au sosit timpuri grele. Au fost „deschiaburiţi”, cum se spunea, adică li s-au luat la stat toate bunurile, agonisite în sudoare, la fel şi pământul. Şi fiindcă oamenii se împotriveau, sperând că se vor întoarce iarăşi românii, erau deportaţi, împuşcaţi şi întemniţaţi. Unchiul Ionică, fiindcă n-a dorit să dea la stat pământul şi să se înscrie în kolhoz, în 1947 a fost judecat şi privat de libertate pe un termen de 8 ani, iar „pedeapsa” şi-a ispăşit-o într-o închisoare din regiunea Lviv.

În timp ce unchiul Ionică era după gratii, familia sa –mama Zamfira, soţia Pachiţa cu  fiica Marioara, care avea doar doi anişori, soţul ei Mihai şi cumnata Silvia au fost scoşi din casă şi au fost nevoiţi să locuiască un timp în casele părăsite şi deteriorate ale unor ţigani, căci în gospodăria lor a fost deschisă cantora kolhozului. Le-a fost foarte greu.

În toamna anului 1953, după moartea călăului Stalin, deţinuţilor politici li s-a permis să se întoarcă la vatră. A revenit acasă şi multpătimitul meu unchi, care, găsind biroul kolhozului  în curtea gospodăriei sale, s-a adresat în scris la Moscova şi bolşevicii le-au întors casa. Însă altă belea a căzut pe capul lor –deoarece în casa unchiului Ionică se afla şi şcoala, în lipsa lui aici au fost deschise două clase, directorul şcolii l-a presat până unchiul şi naşul, adică ginerele lui, n-au construit, pe mijloacele proprii, o casă în curte, unde să înveţe copiii”.

Fiindcă nu dorea benevol să dea pământul la stat şi să se înscrie în kolhoz, tata lui Nicolae Botă, Mihai, a fost bătut nu o singură dată de activiştii comunişti şi înspăimântat cu deportarea şi închisoarea. L-a salvat de la represiune prietenul său, Toader Jalbă, care l-a povăţuit să se înscrie în kolhoz pentru a-şi salva familia de deportare.

„Pentru că nu vroia să se înscrie în kolhoz, tata a fost de câteva ori bătut crunt de "striboci", activiştii comunişti din sat, trecuţi în serviciul asupritorilor sovietici. Odată au venit la noi Vladimir Hanceriuc şi Traian Botă, o rudă de-a noastră, care erau „striboci”. După ce a băut rachiu pe săturate, Hanceriuc a încercat să-i înfigă tatei cuţitul în spate. Însă eu, care şedeam cu sora Pachiţa pe cuptor, am luat făină din covăţică şi i-am aruncat în ochi. A avut noroc că l-a salvat Traian. Fiindcă vărul şi fratele lui au fost judecaţi, tata, care avea şi el 12 fălci de pământ, era considerat şi el chiabur, „duşman al poporului” şi trebuia deschiaburit sau trimis în Siberia. Aflând că bolşevicii se pregătesc să ne distrugă familia, să-l întemniţeze pe tata, iar pe noi să ne lipsească de toate bunurile, prietenul lui, Toader Jalbă, care s-a înscris în kolhoz, tot din această cauză, cum numai se înfiinţase gospodăria colectivă, l-a rugat pe tata să se înscrie şi el pentru a nu fi judecat şi deportat, distrus. Văzând că nu are altă salvare, părintele a dat consimţământul, astfel scăpând de surghiun”.

Norocul lui Mihai BOTA a fost că l-a ajutat şi susţinut bunul său prieten Toader Jalbă, care se afla printre conducătorii kolhozului şi n-a procedat precum alţi activişti comunişti din sat, nu i-a năpăstuit pe consăteni, ci i-a sprijinit şi protejat. Astfel, după ce s-a înscris „benevol” în kolhoz, i-au luat cele 17 hectare de pământ la stat, caii şi alte bunuri, adică, după ce a fost „deschiaburit”, iscoadele bolşevice încă mult timp nu l-au lăsat în pace pe Mihai BOTA din Boian, căci era considerat şi el „duşman al poporului”, alături de fratele său Ion şi vărul Gheorghe al lui Grigore Dârda, care au fost expropriaţi, arestaţi şi întemniţaţi.  Primul a fost judecat la 8 ani de detenţie, iar al doilea – la 10 ani de închisoare.

„Un proverb popular spune că prietenul adevărat la nevoie se cunoaşte. Aşa e. Prietenul  nu i-a „săpat” groapa tatei, după cum făceau unii consăteni ticăloşi, trecuţi în serviciul sovieticilor şi după cum procedează şi azi unii „prieteni”, dar l-a salvat de închisoare, iar pe noi de deportare.  Însă bolşevicii l-au urmărit încă mult timp pe tata, doar era considerat „duşmanul lui Lenin” din cauză că fratele şi vărul său au fost judecaţi.

„1947 a fost judecat la 10 ani de privare a libertăţii vărul şi cumnatul tatei, Gheorghe al lui Grigore Dârda, care, împreună cu soţia, aveau 18 fălci de pământ. Au rămas fără ajutor şi sprijin părintesc patru copii  – Guruţă, Mariţuca, Aurica şi Eleonora. Ultima avea doar 3 luni, când i-a fost arestat părintele. Li s-a luat pământul şi toate bunurile la stat, iar în casa lor au făcut fermă de păsări. Mătuşa şi cei patru copii se înghesuiau într-o cameră, iar în cealaltă, kolhozul creştea pui”.

Şi dacă majoritatea românilor întemniţaţi şi deportaţi, dispăruţi în ghearele calvarului bolşevic, şi-au găsit tragica moarte în neagră străinătate, departe de familie şi baştină, destinul a fost ceva mai blând cu Ionică Bota al lui Mihai şi Gheorghe al lui Grigore Dârda din s. Boian, raionul Noua Suliţă. După decesul călăului Stalin, în consecinţa hotărârii de graţiere din 1953, aceşti doi bravi şi neînfricaţi fii ai Boianului au fost eliberaţi. Însă barbarii comunişti continuau să-i terorizeze, să bage frică în cei nesupuşi şi în familiile lor prin diverse metode.

„Guruţă, fiul unchiului Gheorghe, era pe atunci un băieţandru de vreo 12 ani, însă foarte  neastâmpărat. A furat de la nişte huţani grăunţe, iar aceştia au hotărât să se răzbune pe el, ştiind că tatăl lui e considerat „duşman al puterii sovietice”, au venit şi le-au „lăsat” un „duh necurat” în casă, răspândind acest zvon prin tot satul, ca să bage groaza în ei, să-i înspăimânte. Iar „duhul necurat” izbea noaptea în acoperiş şi îşi făcea de cap, încât nu puteau oamenii dormi. S-a dus odată tata şi cu Toader Iordachioaie să vadă ce se întâmplă. Au dormit câteva seri la ei. Într-o noapte întunecoasă, „duhul necurat” a început să lovească cu putere în tablă de se cutremura casa. Atunci tata a întrebat: „Unde eşti duhule necurat?” Iar el a lovit puternic în acoperiş cu un ciocan. Tata şi cu Toader s-au speriat şi ei şi au hotărât să stea de vorbă şi să-i roage pe huţani să-şi ia înapoi „duhul necurat”. Astfel, Toader Iordachioaie s-a dus la huţani, în munţi, rugându-i să ia ce-au lăsat la casa omului, fiindcă gospodarii nu au linişte şi „duhul” îi bagă pe copii în sperieţi. Aceştia i-au prevenit că dacă vor fi ascultători şi supuşi le vor îndeplini dorinţa.

Mai târziu, activiştii sovietici din sat s-au apucat de capul lui Guruţă. Când fiul unchiului Gheorghe a împlinit 16 ani, vroiau să-l ia la FZO, la muncă silnică în minele din Donbas. Îl adăpostea tot tata, ascunzându-l de „striboci”. Guruţă dormea la noi pe cuptor. Slugoii stalinişti au venit de două ori să-l caute, ştiind că suntem rude sau poate cineva să ne fi  pârât, însă l-au căutat peste tot, dar în zadar, căci îl ascundeam sub pernele de pe cuptor şi dormeam, împreună cu sora Pachiţuca, cu capul pe el. Astfel a stat ascuns câteva luni... Apoi, la sfatul ajutorului miliţianului de sector, Capcec, pe care tata îl cunoştea încă de pe front, ambii fiind încorporaţi în armata română, părintele era sanitar, iar el –  sergent şi se înţelegeau foarte bine, ca fraţii de cruce, Guruţă a făcut nişte cursuri de şoferie şi s-a angajat ca tractorist în kolhoz, scăpând  de muncă silnică”.

Din cei patru copii ai soţilor Botă au supravieţuit doar doi – Nicolae şi Pachiţuca. Vremurile erau anevoioase şi apăsătoare. Numai unul Dumnezeu ştie câte le-a suferit românul nostru şi câte greutăţi şi nedreptăţi îl mai apasă şi astăzi. A fost lipsit nu doar de bunuri şi de hrana trupească, ci şi de cea spirituală – i s-a interzis credinţa, tradiţiile, i s-a răpit nu numai Ţara, dar şi graiul românesc, fiind înlocuit cu unul fals, „moldovenesc”, mai convenabil duşmanilor ce ne asupriră.