NU-I FACEŢI PE STRĂBUNI SĂ LĂCRIMEZE ÎN MORMINTE

Românii bucovineni, care nu şi-au trădat strămoşii din morminte, au fost nimiciţi, şterşi de pe  faţa acestui pământ, găsindu-şi sfârşitul în chinuri cristice în iadul stalinist. Or, şi-au jertfit tinereţea pentru idealul naţional, pentru că şi-au iubit cu adevărat ţara de obârşie şi graiul. Astăzi, când vremurile apasă greu  peste fiinţa noastră naţională  să ne scoată limba română din şcoală, iar unii boinceni se înstrăinează de grai şi neam, îi întreb: „Oare jertfele martirilor să fi fost zadarnice? Nu-i faceţi pe străbuni să lăcrimeze în morminte! Trebuie să înţelegeţi un singur lucru: cine se leapădă de neam, de limba strămoşilor, e desconsiderat chiar şi de străini ca fiind un om de nimic, fără demnitate!".

Nicolae BOTĂ avea patru anişori. În 1944, nemţilor şi polonezilor li s-a permis să plece în Germania şi Polonia, iar românilor nu li s-a dat voie să se unească cu fraţii lor de după sârma ghimpată, instalată de „eliberatori”. Tatăl său era pe front. Ruşii bolşevici i-au expropriat, luându-le şi două iepe foarte frumoase, cu doi mânji, apoi şi cele 10 fălci de pământ. Fiindcă părintele-i se afla pe front în armata română, au trăit zile negre, cu frica în sân să nu fie ridicaţi şi deportaţi şi din „fericirea” adusă de „binefăcătorii” din răsărit familia Botă a gustat din plin.

„Mama plângea în hohote, rugându-i să nu ne ia animalele. Văzând cum plângeam şi-i priveam cum ne lipsesc de bunuri şi cum înhamă caii la căruţe, unul dintre călăii sovietici a îndreptat spre mine arma, fiind gata să tragă, însă am zbughit-o în casă şi m-am ascuns pe cuptor. Iar nevasta lui Toader Jalbă, care era oarbă, se afla la noi şi m-a luat în braţe să mă liniştească. Soldaţii  sovietici au venit după mine şi au întrebat-o al cui fiu sunt, iar ea le-a răspuns că sunt feciorul ei. Când au văzut-o oarbă, m-au lăsat şi pe mine în pace. Astfel am scăpat din ghearele bolşevicilor.

Când s-a întors de la război, tata era nevoit să umble fugar, ca să nu fie deportat sau întemniţat, fiindcă îşi făcuse datoria ca sanitar într-un tren militar ce făcea parte din armata română. Norocuţul lui a fost că atunci primar al Boianului era Gheorghe Bichean, un om bun, care i-a spus tatei să meargă la Slobozia şi să lucreze ca felcer, însă părintele a refuzat şi tot la sfatul primarului a plecat la pădure, la tăiat lemne.

Şi dacă cu familia noastră soarta a fost ceva mai blândă, vitregită a fost pentru o rudă de-a noastră, Costache Toma, care era căsătorit cu sora cea mai mare a mamei şi pe timpul României a fost primar pe 7 sate. În 1940, când ţinutul nostru bucovinean a fost ocupat de sovietici, activiştii stalinişti locali l-au prins într-o noapte, când venea cu căruţa cu snopi de la câmp, l-au bătut ţol, încât mult timp a scuipat sânge. A mai trăit câteva luni, apoi şi-a dat sufletul „în raiul” promis de  bolşevici.