08 decembrie 2019
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

ODISEEA POSTUMĂ A FAMILIEI CANTEMIR

26 octombrie 2013 р. | Categorie: Românii de pretutindeni

La 26 octombrie a.c. se împlinesc 340 de ani de la naşterea domnitorului Ţării Moldovei  Dimitrie Cantemir, distins cărturar, savant care a „încheiat medievalitatea moldovenească, tot el începând epoca modernă a culturii şi literaturii noastre…” (Nicolae Dabija), „cel mai învăţat bărbat în Rusia timpurilor lui Petru I” (N. Bantiş-Kamenski), „care întrunea talentul vechilor greci, ştiinţa literelor cu aceea a armelor…”  (Voltaire), „unul dintre cei mai mari şi originali scriitori din toate timpurile” (V. Coroban).

Astăzi începem publicarea unei lucrări despre destinul familiei Cantemir, scrisă de Leonte Ivanov(1).

1. Destinul postum al Cantemireştilor

Cu siguranţă, destinul familiei Cantemir a stat mai tot timpul sub semnul nenorocului. Spectrul singurătăţii, al bolii, al intrigilor de curte şi al morţii timpurii au ameninţat, pe rând sau laolaltă, tihna cuplului princiar şi a descendenţilor acestuia. „Vremelnicul” exil al principelui Dimitrie s-a întins până la sfârşitul vieţii, după cum nu s-a putut concretiza nici speranţa ca vreunul din copiii săi „să-şi revadă patria de odinioară” sau să revină pe tronul Moldovei, în cazul în care împrejurările politice ar fi fost favorabile.

La numai doi ani de la părăsirea Iaşilor, epuizată de drumul către „adâncurile Imperiului Rus”, de ultimele sarcini(2) şi de frigurile contractate în timpul călătoriei, se stingea de tânără(3), la Moscova, Cassandra Cantemir. Morţii ei îi va urma, în 1721, cea a fiicei Smaragda, răpusă cel mai probabil de diabet, boală de care va sfârşi curând, după istovitoarea campanie persană în care îl însoţise pe Petru I, şi Dimitrie Cantemir(4). Cel mai longeviv dintre urmaşii fostului domn al Moldovei s-a dovedit prinţul Şerban, ofiţer de carieră, cu deschidere spre cultură şi cu pasiune pentru trecut, păstrător al valorilor documentare ale familiei, ajunse în cele din urmă în fondurile Arhivei de Stat a Actelor Vechi din Moscova. Din relaţii legitime, descendenţii principelui moldav n-au avut urmaşi, astfel că neamul apune odată cu trecerea în nefiinţă, în 1780, a lui Şerban Cantemir(5).

Nenorocul însă i-a urmărit pe Cantemireşti şi după moarte. Osemintele prinţului Antioh, unul din marii diplomaţi ai Rusiei şi un remarcabil scriitor, au aşteptat înzadar repatrierea pe cheltuiala statului, cum se procedează, de regulă, în astfel de situaţii. Aceasta în condiţiile în care Curtea rusă îi datora fostului ei supus salariul pe ultimii trei ani şi contravaloarea cheltuielilor făcute cu întreţinerea ambasadei din Paris. Abia în toamna anului 1745, la insistenţele şi pe cheltuiala Mariei Cantemir, rămăşiţele pământeşti ale fratelui ei ajung în Rusia şi vor fi depuse în cripta familiei, la Mănăstirea grecească „Sf. Nicolae” din Moscova, îndeplinindu-se, astfel, una din dorinţele prinţului, stipulate în testament. Maria Cantemir a trecut cu greu peste această din urmă pierdere, conştientă de faptul că Antioh, cel care ştiuse cu atâta pricepere să-i stimuleze interesul pentru lectură, era singurul dintre fraţi care, prin înzestrările intelectuale şi prin setea de cunoaştere, îşi moştenise părintele. Odată cu dispariţia lui, „secase însăşi substanţa vieţii prinţesei”, după cum afirmă Leonid Maikov(6). Îşi va revărsa dragostea de soră asupra prinţului Şerban, şi-şi va petrece ultimii ani în singurătate pe domeniile din apropierea Moscovei. Dorinţa ei de a se călugări, exprimată într-o scrisoare către Antioh, este primită cu deosebită ostilitate de către destinatar: „Vă rog stăruitor să nu-mi mai pomeniţi niciodată de mănăstire şi de faptul că vreţi să vă călugăriţi, îi dispreţuiesc prea mult pe purtătorii de rasă şi nu-i pot suferi nicicum, pentru ca să intraţi într-un asemenea cin josnic, iar dacă împotriva voinţei mele veţi face acest lucru, nu vreau să vă mai văd în veci”(7). Există două versiuni legate de moartea prinţesei, în acel an 1767, conform uneia dintre ele, prinţesa a murit în condiţii tragice, în timp ce se deplasa, se pare, la moşia de la Ulitkino, strivită de propria-i caleaşcă(8); cealaltă ipoteză dă drept cauză a decesului grava boală de care suferise prinţesa în ultimul timp. Două din dorinţele ei testamentare n-au putut fi, din păcate, împlinite: nici construirea unei mănăstiri, în care scop lăsase o parte din avere, nici înhumarea ei la Ulitkino, locul de care se ataşase în anii din urmă şi unde înălţase o biserică cu hramul „Sfânta Maria Magdalena”. „Din cauza bolii mele şi a fratelui meu”, se justifică prinţii Matei şi Şerban, „nicidecum n-am putut să ajungem în satul acela, situat la 40 de verste de Moscova(9). Va fi astfel înmormântată la Moscova, în cripta Cantemireştilor de la Biserica „Sfinţii Constantin şi Elena” a Mănăstirii greceşti. Necropola familiei va dăinui până la începutul secolului XX, când, sub regimul bolşevic, mănăstirea va fi închisă, iar ceva mai târziu, în 1935, biserica principală a lăcaşului va fi dărâmată, pentru a lăsa loc unei viitoare staţii de metrou. O parte din pietrele funerare de aici sunt mutate la muzeul Mănăstirii Donskoi(10), o alta s-a distrus, iar osemintele principelui Dimitrie şi ale Cassandrei Cantemir, împreună cu pietrele de mormânt, vor fi aduse în ţară, datorită, mai curând, unui concurs fericit de împrejurări.

Pe marginea acestui subiect, al „reîntregirii trupului ţării prin repatrierea osemintelor unui erou”(11) şi al depunerii lor în nişa dreaptă a Bisericii „Trei Ierarhi” din Iaşi, a curs multă cerneală. Ziarele n-au contenit să prezinte în amănunt traseul „cutiei cu rămăşiţe pământeşti” şi ceremoniile din fiecare loc de popas(12), în vreme ce partidele politice s-au întrecut în a-şi atribui meritele acestui măreţ eveniment. Era, de altminteri, un foarte bun prilej pentru ultimele de „a-şi face publicitate cu ajutorul istoriei”, pentru rege, „de a ameţi masele”, iar pentru „prostime”, de a căsca gura. O asemenea grijă a mai marilor zilei faţă de trecut, faţă de valorile naţionale, un asemenea respect arătat lui Dimitrie Cantemir ar trebui, fireşte, să ne înduioşeze. Numai că, citim în documente, în spatele somptuozităţii manifestărilor se ascundeau preocupări cu mult mai stringente: aniversarea unui an de la stabilirea relaţiilor diplomatice cu Uniunea Sovietică, încercarea politicienilor de a îmbunătăţi imaginea negativă pe care o avea la noi puterea bolşevică, soluţionarea „eternei chestiuni” a ţinutului dintre Prut şi Nistru, prin „semnarea unui acord, în care Moscova să accepte apartenenţa Basarabiei la România”(13). În felul acesta, restituirea relicvelor principelui moldav pare mai curând rezultatul unui concurs de împrejurări, fiind pusă în umbră de un alt gest de curtoazie al guvernului sovietic: înapoierea, din fostul tezaur al României, a „17 vagoane de arhive”, plus „o mică parte” din fondul monetar, gest care trebuie să fi măgulit la culme orgoliul naţional al clasei politice de atunci. Eterna teamă de ruşi sau poate servilismul politicienilor au făcut ca, în discursurile care s-au tot succedat cu acest prilej, adevăratele probleme din calea normalizării relaţiilor cu vecinii de la Răsărit să nu fie pomenite nici măcar aluziv. Or, pentru un guvern cu personalitate, cum ar fi trebuit să fie cel al României, soluţionarea problemei Basarabiei, restituirea întregului tezaur al ţării, trimis spre păstrare la Moscova(14), trebuiau să fie condiţii preliminare ale stabilirii relaţiilor cu Uniunea Sovietică şi unul din primii paşi în normalizarea lor. Trezirea la realitate a autorităţilor de aici nu s-a produs dintr-o dată, iar când s-a văzut că „regele e gol”, s-a încercat tăinuirea acestui lucru. Suprapunerea de evenimente a fost sancţionată timid în presă: „am trimis valori de 9 milioane de lei şi am primit… oseminte”, din arhiva înapoiată lipseau tocmai documentele, vagoanele fuseseră umplute cu tot felul de nimicuri: acte contabile, registre ale băncilor, inventare, bancnote ieşite din uz. Lipseau nu doar bijuteriile reginei Maria, cele 94 de tone de aur ale Băncii Naţionale sau odoarele bisericeşti date spre păstrare, ci şi tablourile, cărţile rare, incunabulele, documentele istorice. La citirea inscripţiilor de pe pietrele funerare, s-a dovedit că ele nu aparţin

Cantemireştilor(16), mai mult, s-a speculat că nici osemintele n-ar fi ale principelui Dimitrie, îndoieli generate de faptul că lipsea din ele craniul domnitorului şi că singurele elemente care puteau ajuta la identificare erau resturile unui strai oriental, în care fuseseră înfăşurate(17). Constatarea că aparţin „unui om de aproape 50 de ani şi talia de 1,65 m”, făcută de un medic legist, precum şi afirmaţia lui Iorga: „Osemintele sunt într-adevăr ale lui Cantemir” trebuie să fi cântărit mult în stabilirea autenticităţii lor. Una din glumele puse pe seama lui Titulescu: „Am să rog pe d. Ostrovski(18) să ne restituie şi osemintele lui Antioh Cantemir, ca să mai putem sta câteva zile la Constanţa”(19) ne determină să ne întoarcem la Mănăstirea grecească din Moscova. Lui Antioh nu i-a revendicat nimeni osemintele, nici statul român, prin vocea lui Titulescu, fiind considerat, pesemne, poet rus, aşadar, mai puţin important pentru trecutul nostru, nici patria de adopţie, care îi datora, totuşi, atât de mult, astfel încât relicvele sale s-au pierdut în contextul dărâmării bisericii. Tot atunci au fost distruse, cu siguranţă, şi mormintele surorilor lui, Smaragda şi Maria Cantemir. E puţin probabil ca osemintele prinţesei Maria să fi fost salvate şi depuse la Biserica cu hramul Sfintei Maria Magdalena din Ulitkino, ctitorită de ea, după cum se speculează în ultimul timp, iar pietrele funerare, dacă s-au păstrat, ar trebui căutate la muzeul Mănăstirii Donskoi.

1. Această lucrare a fost realizată în cadrul proiectului „Valorificarea identităţilor culturale în procesele globale, cofinanţat de Uniunea Europeană şi Guvernul României din Fondul Social European, prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013, contractul de finanţare nr. POSDRU/89/1.5/S/59758.

2. Ultimii copii, Petru şi Ion, vor muri la scurt timp după naştere.

3. La doar trei decenii de viaţă.

4. În 1723.

5. Antioh Cantemir murise în 1744, la 36 de ani, prinţul Constantin s-a stins subit, în 1747, la 42 de ani, iar fratele lor, Matei, în 1771, în cel de-al 68-lea an al vieţii. Pe linie feminină, prinţesa Maria, născută în 1700, îi va supravieţui fratelui ei, Antioh, vreme de 13 ani, iar fiica din a doua căsătorie a principelui Dimitrie, Smaragda-Ecaterina, va muri la Paris, în 1761, la 41 de ani. Însă nici ea, nici Maria Cantemir n-au avut copii. Dacă-l luăm în calcul şi pe Dmitri Cantemir, unicul fiu al fratelui principelui Dimitrie, Constantin Cantemir, acesta va supravieţui până în 1820, când, după şaptesprezece ani de temniţă la Revel (Tallin), se stinge fără urmaşi. Motivul întemniţării: declarase în repetate rânduri că este moştenitorul legitim al tronurilor Moldovei şi al Valahiei, ceea ce, în principiu, era adevărat. Numai că autorităţile ruse l-au declarat nebun şi l-au transferat în pomenita închisoare.

6. Prinţesa Cantemir. Portret de epocă şi corespondenţă inedită, Iaşi, 2005, p. 156.

7. Prinţesa Cantemir…, p. 233. Scrisoarea de răspuns a lui Antioh a fost expediată din Paris, la începutul anului 1744. Dacă ţinem seama de satire, nu este prima oară când prinţul Antioh îşi exprimă opinia cu privire la „purtătorii de rasă”. Aversiunea lui faţă de respectivul cin se explică în primul rând prin structura pozitivistă a minţii sale, prin educaţia primită în spiritul Iluminismului, iar ceea ce le reproşează el călugărilor şi clerului sunt tocmai obscurantismul, trândăvia, lipsa preocupărilor intelectuale.

8. Джина Майелларо (Gina Maiellaro), Переписка кн. А. Д. Кантемира с сестрой Марией на итальянском языке. 1734-1744 гг./ Corespondenţa în limba italiană a pr. A. D. Cantemir cu sora sa, Maria, „Russko-italianskij archiv”, II, Salerno, 2002.

9. С. Фомин, Некрополь Кантемирова в России (Necropola lui Cantemir în Rusia)/ „Кодры”, № 5/ 1995. Vezi şi Dinastia Cantemireştilor. Secolele XVII – XVIII. Ediţie coordonată şi redactată de Andrei Eşanu, Chişinău, 2008, pp. 475-476.

10. Dinastia Cantemireştilor..., p. 475.

11. Andi Mihalache, Politică şi patrimoniu. Documente privitoare la aducerea osemintelor lui Dimitrie Cantemir la Iaşi (iunie- august 1935)// «Anuarul Institutului de Istorie „A.D. Xenopol”», t. XLV, 2008, p. 347.

12. A se vedea, spre exemplu, ziarele „Universul” (Bucureşti), „Opinia” (Iaşi), săptămânalul „Albina” (Bucureşti) din luna iunie 1935.

13. Andi Mihalache, op. cit., pp. 346-347.

14. Prin două transporturi, în decembrie 1916 şi iulie 1917, în condiţiile în care Guvernul se mutase la Iaşi, iar situaţia de pe front devenea disperată, trupele germane înaintând vertiginos înspre Moldova. Primul transport era constituit din „17 vagoane pline cu aur pur, în lingouri sau monede”, mai exact „94 tone de încărcătură, reprezentând aurul BNR, precum şi bijuteriile Casei regale”. În componenţa celui de-al doilea transport intrau „tezaure antice de aur, descoperite pe teritoriul României”, arhivele Academiei, „mii de tablouri de patrimoniu”, odoare şi relicve bisericeşti. Toate aceste valori urmau să fie depozitate la Kremlin („Jurnalul naţional”, 21 iunie 2004, număr special închinat Tezaurului României la Moscova).

16. V. Sorin Iftemi, La fausse pierre tombale du prince Dimitrie Cantemir// „Strabon. Bulletin d’information historique”, t. I, nr. 1/ 2003. Apud Andi Mihalache, Op. cit.

17. În rest, nici o podoabă, nici un alt element care să certifice cui aparţin. Să nu uităm nici circumstanţele în care au fost ele deshumate, faptul că cercetătorii ruşi de la Muzeul de Istorie din Moscova au intervenit târziu, încercând „să salveze unele relicve, între care şi osemintele, obiectele şi lespezile tombale din necropola Cantemireştilor” (Dinastia Cantemireştilor…, p. 242). A se vedea şi articolul Desfacerea lăzilor din Moscova, de pe prima pagină a cotidianului „Universul” din 21 iunie 1935.

18. „Universul” din 19 iunie 1935, p. 11. Mihail Semionovici Ostrovski era primul trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al URSS în România. Întâlnirea sa la Constanţa cu Nicolae Titulescu e menţionată şi în studiul semnat de O.N. Ken, М.С. Островский и советско-румынские отношения/ M.S. Ostrovski şi relaţiile sovieto-române, publicat în volumul Россия в ХХ веке/ Rusia în secolul XX, Sankt-Petersburg, 2005.

19. La Constanţa, în incinta restaurantului „Veneţia”, Nicolae Titulescu oferise, într-un cerc restrâns, un banchet în onoarea ministrului plenipotenţiar al Sovietelor, Ostrovski. După noaptea de pomină petrecută la restaurant, „Ostrovski, destul de aghezmuit, şi-a exprimat dorinţa de a citi inscripţia de pe soclul statuii lui Ovidiu, ce se află în piaţă în Constanţa, drept pentru care veselul alai, cu Titulescu vorbind şi gesticulând rar, şi cu Ostrovski, sprijinit de braţ de vice-ministrul Rădulescu, s-a îndreptat către monument şi acolo, la lumina lunii, au citit cu greu inscripţia în latină…” Consemnarea acestui eveniment solemn se datorează ataşatului polonez la Bucureşti. Apud O.N. Ken, op. cit. Din context reiese mai clar „preocuparea” lui Titulescu pentru memoria poetului rus, confrate într-ale diplomaţiei, precum şi motivul prelungirii „discuţiilor” cu înaltul oaspete sovietic.

Leonte IVANOV, lector universitar doctor, şeful Catedrei de Slavistică, 

Universitatea „Al. I. CUZA” din Iaşi.

(Va urma)