20 mai 2022
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

„Cel Mare, cel Bun, cel Sfânt” - astfel, afirma Eminescu, a rămas Ştefan cel Mare pentru urmaşi

4 iulie 2021 р. | Categorie: Noutăţi

La 2 iunie curent, la monumentul Sfântului Voievod Ștefan cel Mare din Oprișeni, raionul Hliboca,  înălţat prin osârdia și cheltuiala oprișăneanului Ilie Bezușco, a avut loc o slujbă de pomenire, oficiată de părintele Vasile Pauliuc, parohul bisericii locale, cu prilejul împlinirii a 517 ani de la trecerea în eternitate a Marelui Domn al Moldovei.

„Mai presus de tihna noastră stă apărarea fiinţei şi neatârnarea ţării noastre!”. Această moştenire testamentară nepreţuită, exprimată prin cuvintele scrise pe pergamentul din icoana sa, lăsată  urmaşilor de către Ştefan cel Mare şi Sfânt, care şi-a iubit neamul mai presus de toate şi s-a jertfit pentru el, urmează s-o păstrăm şi s-o transmitem mai departe urmaşilor urmaşilor noştri – să ne păstrăm credinţa ortodoxă, libertatea neamului, limba, fără de care nu mai suntem un popor, să ne cinstim înaintaşii. Anume prin această iubire faţă de cele sfinte ale Neamului îl cinstim după cum merită pe Sfântul Ştefan cel Mare.

Fiu al domnului Bogdan al II-lea şi al Mariei Oltea, Ştefan l-a înfrânt în 1457, la Doljeşti, pe Petru Aron, ucigaşul tatălui său, fiind uns domn al Moldovei de către mitropolitul Teoctist. Domnia i-a fost marcată de numeroase lupte, cele mai multe cu turcii, care deveniseră o ameninţare pentru Europa şi pentru întreaga Creştinătate. Prima parte a domniei sale a fost marcată de războaie. Singura mănăstire pe care Domnitorul a înălţat-o în această perioadă a fost Putna (1466–1469), vestita ctitorie unde se află locul de veşnică odihnă al Marelui Voievod. Un moment crucial în viaţa sa avea să fie cel din lupta de la Şcheia (1486), în care Voievodul a căzut de pe cal, zâcând jumătate de zi printre morţi, aceasta şi înţelegerea că invazia otomană nu poate fi stăvilită numai cu forţa, cu armele, au condiţionat o schimbare  cardinală în activitatea sa.

Cea de-a doua parte a domniei sale Ştefan cel Mare a dedicat-o, în deosebi, ctitoriei de biserici şi mănăstiri. Cronicile vremii atestă peste 44 de biserici şi mănăstiri, înzestrate de Domnitor cu moşii, icoane, cărţi sfinte, necesare serviciilor divine, la majoritatea dintre ele existând chiar documente de identificare. O dovadă elocventă sunt manuscrise Tetraevanghele, Mineie, Vieţile Sfinţilor –, cădelniţe, ferecături de Evanghelie, broderii cu fir de aur şi argint. Toate acestea odoare atestă o „epocă ştefaniană” atât culturală, cât şi spirituală, care a constituit perioada de maximă înflorire a Ţării Moldovei, rămânând o moştenire incontestabilă ce a dat rod nu doar în spaţiul românesc, ci şi în cele ortodoxe aflate sub stăpânire otomană – de exemplu, sprijinul centrului vieţii monahale ortodoxe, acordat de către Domnitor mănăstirilor din Sfântul Munte Athos, Mănăstirii Zografu, unde Ştefan cel Mare este cinstit ca al doilea ctitor. Or, anume sprijinul său financiar pentru înălţarea şi împodobirea locaşurilor sfinte de închinare, binevenit în vremurile grele de atunci, sunt oglinda iubirii credinciosului Voievod pentru  Dumnezeu, prin care Domnitorul ne apare printr-un nou chip – de ctitor luminat care, prin zidurile de piatră înalţă, cu evlavie şi smerenie, rugăciuni Celui de Sus.

Voievodului Dumnezeu i-a dat mai multe cruci, pe care să le ducă cu demnitate spre izbândă, iar  faptele lui vrednice să slujească supuşii, indiferent de vitregiile vremii. Prima soţie, Evdochia, din familia cnejilor lituanieni de la Kiev, a murit după patru ani de căsnicie (1463–1467). Cea de-a doua soţie, Maria din Mangop (Crimeea), din familia Asanilor Paleologi, ultimi conducători ai Imperiului Bizantin, a murit după o căsătorie de cinci ani (1472–1477). Moartea acestor două soţii nu a fost însă singura cruce a familiei voievodului: cinci copii îi vor muri în timpul vieţii. Va supravieţui doar fiul Bogdan al III-lea dintre băieţi, urmaş la tron şi fiu din cea de-a treia căsătorie (1478) cu Maria Voichiţa, fiica lui Radu cel Frumos – domnul Ţării Româneşti, şi a Mariei Despina.

Gurile rele afirmau că Voievodul a fost un bărbat muieratic, însă cercetarea izvoarelor istorice atestă falsificarea ipotezelor privind numeroşii copii din flori ai Voievodului Moldav. Cert, Măria Sa a avut un singur fiu în afara căsătoriei: Petru Rareş, cel mai vrednic urmaş al Domnitorului, mare ctitor de biserici, precum tatăl său.

În timpul domniei sale Moldova a cunoscut o înflorire fără precedent. Luptând de la egal la egal cu vecini mai puternici, Ștefan cel Mare a reușit să impună Moldova ca un stat cu drepturi aproape egale. "Dumnezeu l-a hărăzit pe Ştefan cel Mare timp de 47 de ani să slujească poporul Moldovei, o ţară pe care el a ştiut să o ridice, să o ducă la o dezvoltare fără precedent, a reuşit să închege instituţii ale statului medieval Moldova şi să ne reprezinte cum nu se poate mai bine în lumea destul de frământată a relaţiilor politice internaţionale din acea perioadă. Este important de ştiut că Ştefan este cel care practic a zidit ţara, în sensul în care a unificat toate părţile care fuseseră ciopârţite, şi a reuşit să creeze în interiorul ţării o coeziune între straturile sociale. A reuşit să obţină adeziunea întregii populaţii, care în cele din urmă l-a iubit şi l-a respectat, pentru că a ştiut să îşi impună acest respect prin înţelepciunea şi bunătatea pe care le-a luat de la străbunul său Alexandru cel Bun, de asemenea, prin curajul şi arta războiului pe care le-a învăţat de la Bogdan al II-lea şi mai ales prin ştiinţa de a se feri de primejdii, lucru învăţat de la duşmanul său din interior, Petru Aron Vodă", scria Laurenţiu Chiriac.

Ultimii ani de domnie au fost ani de pace. Cel care spunea în actele scrise că este din mila lui Dumnezeu domn al Țării Moldovei a zidit 44 mănăstiri și biserici, conform tradiției, după fiecare luptă câștigată o biserică. Bătrân și bolnav de gută, i s-a amputat un picior la care apăruse o cangrena de pe urma rănii căpătate la asediul Chiliei din 1462.. După o domnie îndelungată de 47 de ani, neobișnuită pentru acele vremuri, a decedat la 2 iulie 1504. Sfârşitul i-a fost unul pe măsura vieţii sale: „Iară pre Ştefan vodă l-au îngropat ţara cu multă jale şi plângere în mănăstire în Putna, care era zidită de dânsul. Atâta jale era, de plângea toţi, ca după un părinte al său, că cunoştiia toţi că s-au scăpatu de mult bine şi de multă apărătură. Ce după moartea lui, pănă astăzi, îi zicu Sveti Ştefan vodă” , notează Letopiseţul lui Grigore Ureche. Este înmormântat la Mănăstirea Putna, fiind canonizat ca Sfânt de Biserica Ortodoxă Română în iunie 1992. După trecerea lui la cele veşnice, poporul a simţit că are un susţinător şi un rugător în cer, Voievodul rămânând, după cum afirma  Eminescu, „cel Mare, cel Bun, cel Sfânt” .

Gloria lui a însufleţit românii în momente de răscruce ale istoriei, a unit românii de pretutindeni la mormântul său prin serbările naţionale de la Putna (1871 şi 1904), Ştefan cel Mare rămânând un exemplu de vitejie şi de demnitate naţională, un model de la care urmează să învăţăm iubirea de neam, mărturisitoare în Dumnezeu, este modelul de patriotism, de diplomație, de inteligență, de abilitate ce lipseşte multor conducători în prezent.

Important este pentru noi astăzi că Ştefan cel Mare şi Sfânt a rămas un simbol de o complexitate deosebită ce dă consistenţă şi alimentează ideea de unitate a românilor, iar noi ca urmaşi ai lui, mai mult sau mai puţin demni, trebuie să facem tot ce  ne stă în puteri  pentru a menţine în permanenţă viu focul acesta al dăinuirii şi unirii tuturor românilor sub egida lui Ştefan cel Mare.

Felicia NICHITA-TOMA pentru „Zorile Bucovinei”