16 octombrie 2021
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

Inima Reginei Maria – Inima reginei care a ars de iubire, pentru ţara care i-a devenit patrie şi mormânt...

18 iulie 2021 р. | Categorie: Noutăţi

După o lungă suferinţă, Regina Maria moare pe 18 iulie 1938. Lăsată prin testament unei bisericuţe construite pe malul mării, în apropierea castelului de la Balcic, inima superbei suverane a României a străbătut comunismul într-o cutie de pantofi. 

Sala Tezaurului de la subsolul Muzeului Na¬ţio¬nal de Istorie a României este unul dintre cele mai fascinante locuri din Bucu¬reşti. Aici, istoria de mii de ani a spa¬ţiu¬lui românesc strălu¬ceşte în lumini de aur şi de argint, în reflexii de rubine şi de smaralde şi în unduirea rafinată a filigra¬nului. Aici, în Sala Tezau¬rului, istoria nu se ţese din buz¬dugane şi iatagane, ci din comori ce ascund, sub măiestria biju¬teriilor, poveşti fericite sau dra¬me despre care nu scriu, nicio¬dată, manua¬lele de istorie.

O cutie mică, de argint, cât căuşul palmelor, pierdută în stră¬lucirea şi eleganţa celorlalte vitri¬ne, care prezintă obiectele perso¬nale ale Reginei Maria a Româ¬niei: daruri de nuntă, primite de principesă de la bunica sa, Regina Victoria a Marii Britanii, o fructieră realizată de marele bijutier Paul Telge, un set de birou, o cutie mare, suflată cu aur, dăruită de Doamnele Române... Şi, pierdută printre toate acestea, micuţa casetă de argint! Există, însă, un detaliu care trans¬formă în comoară acest obiect decorativ: "Caseta de argint în care a fost depusă ini¬ma reginei Maria”, scrie mărunt, dedesubtul expona¬tului. Citeşti şi nu crezi că este adevărat! Cum adică "a fost”? Cum a dispărut inima Reginei Maria din cul¬cuşul care îi era hărăzit? Şi cum de figurează într-un inventar de mu¬zeu, când ea a fost dăruită, prin testa¬ment, unei bise¬ricuţe ridicate de suverană pe malul mării, în Balcicul pe atunci românesc? Din păcate, răspunsul la întrebări nu se află printre comorile din vitrine. Acolo tronează doar umilinţa unei inimi aruncate la ghenă, inima unei regine care a ars de iubire, pentru ţara care i-a devenit patrie şi mormânt...

Principesa Maria de Edinburgh avea 17 ani când s-a logodit cu Ferdinand, principele de coroană al României. O căsătorie forţată de mama sa, marea du¬cesă rusă Maria Alexandrovna, peste capul Reginei Victoria a Angliei, care avea alte planuri, mai măreţe, cu nepoţica ei "Missy”. Dar Maria îi este făgăduită lui Ferdinand, şi nici măcar Victoria nu se mai poate opu¬ne. De-abia dacă trecuseră câţiva ani de când micuţa principesă, aflată în vacanţă, îi scria celebrei sale bu¬nici de la reşedinţa de vară a acesteia, din Osborne: "Suntem atât de fericiţi să fim din nou aici! Fa¬cem plimbări lungi şi mergem pe mare, cule¬gem scoici, care sunt atât de minunate! Eu şi surorile mele trimitem dragii noastre bunici şi mătuşii Beatrice, dragostea noastră, cu multe sărutări. Nepoata dum¬neavoastră iubitoare, Missy”. Par¬că ieri trăise zilele însorite ale primilor ani ai ado¬lescenţei, când totul era încântare şi nici o mâh¬nire nu pătrunsese încă în gră¬dina raiului său, iar oamenii, când zâmbeau, o făceau pentru că se simţeau fericiţi... "Era vârsta nevino¬văţiei, paradisul în care nu te mai poţi întoarce, după ce i-ai trecut pragul, intrând în lumea realităţilor”.

Maria intră, brusc, în "lumea realităţilor”. Pă¬răseşte mediul distins şi relaxat al regalităţii bri¬ta¬nice şi, după căsătoria cu Ferdinand de Sigma¬ringen şi luna de miere din Bavaria, ajunge în¬tr-o ţară din capătul Europei, într-o lume străină ei şi într-o familie străină ei. Numai jurnalul său intim, ţinut la zi, cu rigoare victoriană, ştie câte lacrimi a vărsat tânăra Princi¬pesă în primii săi ani în România! Regele Carol I, omul unei mari mi¬siuni (îi era lui însuşi greu în noua sa ţară!) era excesiv de rigid cu toţi cei din jur; Regina Elisa¬beta o trata, şi ea, cu răceală pe Maria, consi¬de¬rând-o prea nesupusă faţă de rigorile curţii, în vreme ce Fer¬dinand, pre¬o¬cupat de curiozităţile sale ştiinţifice, era mult prea absent. În general, atmo¬sfera din jurul tinerei dinastii domni¬toare din România era de un confor¬mism teuton exasperant. Tristă, arsă de dorul părinţilor şi al surorilor ei, principesa Maria bân¬tuia singură într-un palat pe care îl ura, cu încă¬peri grele, nem¬ţeşti, opu¬len¬te, pline de ornamente apăsătoare, pom¬poa¬se, fără vreun ungher în care să te poţi regăsi.

Departe de cei dragi, lipsită de prieteni, nimerită într-un Bu¬cureşti al bârfei şi al cinis¬melor de salon, criticată mereu pentru "extravaganţele” sale, altfel atât de obişnuite la Lon¬dra, tânăra principesă se încă¬pă¬ţâ¬nează, totuşi, să rămână fi¬delă propriului său stil. Se în¬căpăţânează să răzbească şi să-şi găsească locul în acest capăt de Europă, spre care până şi bunica sa cea atotputernică se uita cu neîncredere şi cu tea¬mă. În noua sa reşedinţă de la Cotroceni, Maria trece peste toa¬te convenţiile şi îşi ia drep¬tu¬rile unei viitoare re¬gine. Aduce spiritul epocii victoriene în inima Bucu¬reştiu¬lui: cruci celtice, stucaturi bogate şi, peste tot, frize pic¬tate cu "Madonna Lily”, crinul Maicii Dom¬nului, floa¬rea preferată a copilăriei sale, de care îi era atât de dor, în fiecare zi a noii sale vieţi de Principesă de Ro¬mânia.

Revoltelor sale artistice din tinereţe, Maria le dă, cu timpul, substanţa temperamentului său pasional, pe care aveau să-l elogieze toţi cei care au cunoscut-o în timpul Primului Război Mondial şi în lunile care au premers Marii Uniri de la 1918. Devenită Regină, în 1914, după moartea lui Carol I, Maria e adevăratul bărbat al familiei regale, după cum o descriu martori ai timpului. Regina agaţă pe umeraş celebrele sale ro¬chii, care au impus-o în elita eleganţei europene, îşi pune uniforma de infirmieră şi, braţ la braţ cu bran¬car¬dierii voluntari, se duce la gară, în fiecare dimi¬neaţă, pentru a-i primi pe răniţii veniţi de pe câmpurile de luptă ale Primului Război Mondial. Înfruntă oboseala şi tifosul, stă chiar şi 20 de ore pe zi printre răniţi, ofe¬rindu-le, adesea, ultima îngrijire, sfidează moartea cu un curaj nebun. De fapt, e mai mult decât curaj. "Când este vorba de Regină, nu ne referim la cu¬raj. Curajul presupune teamă şi energia de a învin¬ge. Sen¬ti¬ment necunoscut pentru o suverană, a cărei îndrăz¬neală aduce a invulnerabilitate”, o laudă aliaţii Ro-mâniei. Maria nu ştie să piardă. Credinţa sa nestră¬mu¬tată în cauza României, atunci când nimeni nu mai crede, face din ea câştigătoarea morală a războiului. Unirea şi încoronarea de la Alba Iulia o transformă într-un mit naţional. Nărăvaşa Missy, anglo-saxonă, micuţa prinţesă din grădinile împărătesei Victoria de¬ve¬nită regină a României Mari, îşi găseşte, în fine, locul ei în inimile românilor. Dar tot nu-şi găseşte, încă, un loc pentru inima ei. Căci în spatele femeii puternice aflate alături de "Nando”, cum îl alintă ea pe Regele Ferdinand, rămâne adolescenta în costum de amiral din pozele în care apare alături de tatăl ei, rămâne puştoaica îndrăgostită de marea nesfârşită ce îmbrăţişa insulele britanice, adolescenta dornică de libertate ce hoinărea ore în şir prin labirintul grădi¬nilor terasate de la Osborne, tânăra căreia parfumul primelor îndrăgosteli îi amintea mereu şi mereu de crinii Maicii Domnului, "din petalele cărora izvorăşte lumina”.

Dar România Mare mai avea să-i aducă Mariei un dar: întâlnirea cu Balcicul. Regina vizitase Cadrila¬terul, de-abia alipit României, încă din 1914. Atunci, purtată de entuziasmul principelui Nicolae, fiul său, care gonea cu maşina prin imensul ocean prăfuit al Do¬brogei, Maria ajunge şi la Balcic, pe malul mării. Impresionată, notează în amănunt emoţia momen¬tului, nu îi scapă nici un detaliu din exotismul locului, îi place marea turcoaz, îi plac fântânile turceşti, îi plac oamenii atât de speciali ai locului. Dar trec zece ani până când, reîntoarsă la Balcic, Regina înţelege că ace¬la e locul inimii sale. Avea, deja, acasă, locurile ei de suflet: Cotroceniul, Pelişorul, Mamaia, Branul, dar Balcicul, consacrat între timp ca fief al lumii artistice bucureştene, o cucereşte definitiv. Găseşte şi locul unde ar vrea să se mute. "Locul pe care îl vreau şi pe care trebuie să îl am. Toată viaţa mi-am dorit un astfel de loc, imaginându-mi că-l pot găsi doar în Italia, şi iată-l aici, la Balcic”. Face imediat toate diligenţele pentru a cumpăra terenul şi pentru a începe construcţia propriului său "Paradis iluzoriu” şi a "Cuibului liniş¬tit” ("Tenha Juvah”), născut sub peniţa pictorului Ale¬xandru Satmary, unul dintre cei care descoperiseră prin¬tre primii farmecul unic al Balcicului şi cel care insistase pe lângă Regină să se mute în zonă.

"Nicăieri nu poate fi găsită acea bucurie linişti¬toare precum cea de aici, marea de un albastru-intens, parfumul florilor de portocal, magnolii, caprifoi, tran¬¬dafiri..., liniştea, refugiul, toate fac un paradis perfect - pe care întotdeauna îl voi regreta atunci când voi fi plecată”.

Oricine a fost măcar o dată în viaţă la Balcic şi oricine recunoaşte stilul me¬mo¬rialistic inconfundabil al Reginei Maria ar jura că rândurile de mai sus sunt ale Reginei Maria, scrise chiar de ea. Dar nu sunt. Isto¬ricul Diana Mandache, de la Muzeul Naţional de Isto¬rie a României, le-a descoperit în paginile de memorii ale bunicii Victoria, strălucitoarea regină a Marii Britanii. Acelaşi stil, aceleaşi do¬ruri, aceleaşi nostal¬gii. Dorul neastâm¬părat de mare, dorul neastâmpărat de co¬pilărie, pe care Balcicul exotic i l-a re¬trezit Re¬ginei Maria... În doar câţiva ani, dealul sterp de pe malul mării devine un adevărat paradis. Maria inves¬teşte în refugiul la care visase frenetic atâta timp. Armata o ajută să efectueze lucrările, artiştii îi fac de¬sene pe placul ei, mari arhitecţi şi riguroşi adminis¬tratori ve¬ghează la bunul mers al lucrărilor. Regina însăşi îşi redefinise gustul estetic în anii din urmă. Autenticul o fermeca mai mult decât orice. Casa de la Balcic tre¬buia să fie parte din decor. Integrată perfect în nodul acela de nisip şi de vânturi, în sălbăticia priveliştii, compusă din podişul dobro¬gean cu neliniş¬tea albastră a mării.

Îngerii sfioşi de pe pereţii bisericuţei bizantine i-au fost alături Reginei, în clipele de încercare ale ulti¬mi¬lor săi ani de viaţă. Îngeri sfioşi care au ve¬gheat-o îndeaproape, tăinuindu-i secretele cele mai adânci ale inimii sale înflăcărate, cele mai intime do¬ruri ale prin¬cipesei britanice, sus¬pinate prin saloanele reci ale Pa¬la¬tului de pe Calea Victoriei, zbuciu¬mul ani¬lor de război, conflictele tot mai dese cu fiul ei, Carol al II-lea, suferinţa târzie a vieţii ei. "Stella Maris” era, me¬reu, punctul termi¬nus al plimbărilor sale sub soarele Balcicului. Aici, toată neliniştea şi toate desfătările unei zile se spiri¬tualizau şi urcau spre cer, purtate de rugăciuni, drept mulţumiri către Cel de Sus, pentru încă o zi îngăduită în Paradisul de la Balcic.

"Stella Maris” avea să fie şi ultimul popas al Regi¬nei la Balcic, înainte de moarte. E toamna lui 1937, iar starea de sănătate a Mariei naşte tot mai multe semne de între¬bare. Pozează un faimos pictorial, pen¬tru nu mai puţin faimosul foto¬graf Guggenberger Mai¬rovits, iar imaginile, preluate de întreaga pre¬să naţio¬nală şi internaţională, îi şterg Mariei sentimentul dure¬ros al uitării şi al intrării în umbră. În oc¬tombrie se simte, însă, "intolerabil de slăbită, bântuită de teama că neo-bosiţii mei doctori vor dori să mă ia din «Para¬disul iluzoriu», pe care îl iubesc mai mult ca niciodată”. Min¬tea îi stă doar la primăvara viitoare, când Paradisul va prinde din nou viaţă. Pe 23 oc¬tom¬brie, însă, pără¬seşte pentru totdeauna Balcicul. "Cu inima grea am plecat din îndrăgita mea casă de lângă ma¬re, şoptind încet o rugăciune, să-mi fie dat să mă întorc din nou anul viitor, s-o văd înflorită”. Dar regina nu avea să se mai întoarcă niciodată. Doar inima ei...

După o lungă suferinţă, Regina Maria moare pe 18 iulie 1938. Presa mondială trans¬mite cu tristeţe vestea dispa¬riţiei uneia dintre cele mai im¬pozante figuri regale ale timpu¬lui, Casa Regală Britanică intră în doliu vreme de două săptă¬mâni. În ţară, Maria are parte de funeralii naţionale, iar trupul său este înhu¬mat alături de Regele Ferdinand, în catedrala episco¬pală de la Curtea de Argeş.

Potrivit ultimei dorinţe tes¬ta¬men¬tare, Regina ceruse ca inima să-i fie scoasă din piept şi depusă în Capela "Stella Maris” din Bal¬cic. "În timpul unei vieţi îndelun¬gate, atâţia au venit la inima mea, încât, moartă, aş dori încă să simt că ei pot veni la ea, de-a lungul potecii de crini, care mi-a fost bucuria şi mândria”. "Do¬resc ca inima mea să fie adusă lângă mare, sub les¬pezi, la Stella Maris. Am iubit «Tenha Juvah», locul pe care l-am creat, locul pe care l-am clădit; deci, lăsaţi ca ini¬ma mea să stea acolo”, îi scrie Regina lui Carol al II-lea. Nevrednicul fiu îi împlineşte dorinţa. Inima Reginei a fost pusă într-o casetă octogonală de argint, care, la rândul său, a fost pusă într-o casetă mai mare de argint aurit, în¬cas¬trată cu preţioase briliante, safire şi rubine, iar aceasta din urmă a fost în¬făşurată în drapelul Ro¬m⬬niei şi într-un vechi stindard britanic. ..

Bibliografia folosită: "Balcicul Reginei Maria”, de Diana Mandache (Curtea Veche, 2014) şi "Balcic: micul paradis al României Mari”, de Lucian Boia (Humanitas, 2014).