DESPĂRŢIŢI PRIN SÂRMA GHIMPATĂ CE SEPARĂ UN NEAM DE ACELAŞI SÂNGE

NU  ŞI-AU  ÎNSTRĂINAT  COPIII  DE  GRAIUL STĂBUNILOR

„Imperiul rus, cât a fost de puternic, înfiorător, jefuitor şi asupritor de popoare, cine a crezut vreodată, să-i fi spus, că se va sfârşi cu el. Şi totuşi s-a terminat cu uniunea sovietică, cât a fost de necuprinsă şi de neînvinsă, se va sfârşi şi cu actualul regim, care ne intimidează ca neam, ne ucrainizează şi nu ne consideră de oameni”, mi s-a destăinuit, cu durere în suflet, Maria GAZIUC din Hruşăuţii Hlibocii,  o simplă ţărancă, care, sincer vorbind, nu poate privi fără lacrimi în ochi cum demnitatea naţională ne este călcată  în picioare de fratele mai mare. A crescut şi educat patru copii, dar nici pe unul nu l-a înstrăinat de graiul străbunilor, de rădăcini. Or, cu toate urgiile pe care ni le-au adus bolşevicii după răpirea Bucovinei şi înstrăinarea românilor de Patria lor istorică, copiilor Mariei şi lui Viorel GAZIUC nu le-a spus nimeni că dacă vor învăţa în limba română nu vor avea „perspectivă”. Toţi patru au frecventat şcoala românească din localitate, învăţând foarte bine şi făcându-le părinţilor mare cinste nu doar în sat.

Şi-apoi soţii GAZIUC sunt mândri că măcar fiului celui mare, Todor, i-a zâmbit norocul să trăiască şi să muncească în Ţara sa de origini – România, Ţara viselor lor. Însă bucuria le este umbrită de tristeţea că e  departe de ei şi sunt despărţiţi prin sârma ghimpată ce separă un neam de acelaşi sânge, instalată de cotropitori cu peste 70 de ani în urmă.

„Ne umple inima de bucurie că cei patru copii – Todor, Elena, Rodica şi Dumitru –  trăiesc bine şi în înţelegere cu familiile lor, cu toate că la noi viaţa e mai grea şi complicată. Mi se înseninează sufletul când  mă gândesc că măcar fiul Todor, doctor în drept, care a studiat  juridica la Universitatea din Cluj-Napoca, unde locuieşte şi i se află biroul, are posibilitate să activeze şi să trăiască în Ţara noastră dragă. Însă mă supără mult de mi se rupe inima că ne desparte nu doar depărtarea, ci şi sârma ghimpată, frontiera, mi-a mărturisit, cu ochii înlăcrimaţi, dna Maria. Îmi amintesc că pe timpuri, de câte ori mergeam la rude, în România, când treceam frontiera, în tren se urcau grănicerii şi vameşii români, spunându-ne „Bună dimineaţa” într-o frumoasă limbă română, încât ne sălta inima de fericire, când auzeam aceste cuvinte. În acea zi nu-mi trebuia nici mâncare  de bucurie, mă săturam de vorba cea frumoasă românească.

Şi feciorul cel mai mic, Dumitru, tot a studiat în România. S-a întors acasă, însă nu lucrează după specialitate, fiindcă în Ucraina tinerilor ce au învăţat în Ţară nu le sunt recunoscute diplomele. Fiul Todor ne invită să trecem cu traiul la ei, însă nu putem lăsa gospodăria la care am muncit cu soţul o viaţă, copiii şi nepoţii, cu toate că celor din România le ducem dorul.

Oare de ce nu se poate dărâma sârma ghimpată, ca să ne putem vizita copiii fără paşapoarte şi vize?”.

Felicia NICHITA-TOMA

(Va urma)