SĂ FI FOST O SIMPLĂ ÎNTÂMPLARE

Deşi exteriorul îi denotă natura pragmatică, iar energia-i pozitivă izbucneşte ca un foc de artificii, mobilizând lumea din jur la acţiuni benefice, Svetlana e o fire emotivă, sensibilă, capabilă să evadeze în reverii romantice. A lucrat mulţi ani la tipografia regională din Cernăuţi şi e posibil s-o fi întâlnit nu o dată pe coridoarele lungi de acolo, când făceam de serviciu la numerele curente ale „Zorilor Bucovinei”. Dar niciodată nu s-a întâmplat să ni se întretaie drumul intereselor, până acum două luni, când la Muzeul de Arte din Cernăuţi au poposit, într-o pitorească suită, ţăranii români din Bucovina interbelică ai pictorului George Löwendal, aduşi de Fundaţia ce-i poartă numele, întemeiată de nepoata sa Ariadna Avram.

Atunci a fost o sărbătoare românească de suflet cum rar se întâmplă la Cernăuţi, mulţi aducându-şi aminte că nu doar au auzit în treacăt, ci au manifestat şi un viu interes faţă de viaţa şi creaţia acestei neordinare personalităţi, aduse prin vrerea destinului în Bucovina, ca să se îmbolnăvească iremediabil de dorul românesc… Ne-am bucurat de inaugurarea vernisajului, am ascultat discursurile vibrante despre pictorul revenit la Cernăuţi în pragul primei jumătăţi de veac de la trecerea în eternitate, i-am admirat operele ce-i mărturisesc, de rând cu impresionantul talent şi subtilitatea artistică, sorgintea românească prin liberă opţiune, alimentată de dragostea imensă pentru Bucovina… Am mai trăit o zi două sub impresia evenimentului din sfera divinului artei şi… ne-am văzut de treburile noastre pământeşti. Or, aşa e viaţa simplilor muritori: tot ce e imprevizibil de frumos durează prea puţin, lăsând doar o vagă amintire. S-a organizat o expoziţie, l-a adus cineva pe George Löwendal… E firesc să nu ni se pară mare ispravă, doar pentru aceasta şi funcţionează Muzeul de Arte, alte instituţii similare.

În privinţa găzduirii vernisajului tablourilor lui George Löwendal, însă, povestea diferă puţin de la normalitatea lucrurilor. Voi împrospăta memoria cititorilor cu câteva detalii asupra cărora n-am stăruit în relatarea de la inaugurarea vernisajului. După ce dna Ariadna Avram a mulţumit politicos conducerii Muzeului de Arte din Cernăuţi pentru amabilitatea şi iniţiativa de a găzdui expoziţia, ţinând să menţioneze că evenimentul este consacrat şi aniversării a 20-a a instituţiei respective, arhivistul Dragoş Olaru, aflat pe aproape, mi-a spus revoltat că „nu mai poate răbda şi se simte dator să intervină cu o remarcă”, el ştiind bine că, în realitate, pentru această lăudabilă „iniţiativă a muzeului”, au luptat timp de trei ani doi entuziaşti cernăuţeni – Valeriu Basaraba şi Svetlana Ţopa, iar toate cheltuielile au fost suportate de Fundaţia Löwendal. Remarca lui m-a intrigat, provocându-mă să leg capăt de vorbă cu dna Svetlana Ţopa, care se ţinea pe lângă oaspeţii din Bucureşti. Şi mai contrariată am rămas după primul schimb de amabilităţi cu ea, aflând că nu cunoaşte limba română. Adică, o persoană de altă naţionalitate s-a zbătut pentru a-l aduce pe George Löwendal pe meleagul despre care pictorul spunea: „Nicăieri n-am fost mai fericit ca-n Bucovina…”!

Preocupată de menajarea oaspeţilor, dna Svetlana mi-a lăsat numărul de telefon, cu promisiunea să vorbim mai târziu despre legăturile ei de sânge şi credinţă cu românii. Şi iată că ceasul acelui „mai târziu” a bătut la un apus de soare, găsindu-ne pe o bancă de lângă Fântâna Turcească. Scoţând din poşetă un teanc de fotografii, dna Svetlana mi-a depănat o istorie dramatică a rădăcinilor sale, nelăsându-mi timp pentru notiţe, neacceptând s-o înregistrez, din motiv că viaţa ei nu merită să apară în atenţia publicului larg. Am intuit şi o oarecare sfială că nu cunoaşte româna. Dar nu acest aspect mă interesa, ci cum a ajuns s-o cunoască pe nepoata lui George Löwendal, căci anume întâlnirii lor se datoreşte vernisajul de la Cernăuţi.

A trecut ceva timp de la întâlnirea noastră la Fântâna Turcească şi, din însemnările mele fugitive pe un petic de hârtie, încerc să reconstitui sumar destinele câtorva generaţii. Tatăl ei, Traian Doroş, s-a născut în satul Mahala, având nefericirea să-şi trăiască anii copilăriei în Siberia. Dezastrul abătut asupra măhălenilor n-a înconjurat această familie. Iacob Doroş (bunicul Svetlanei) s-a aflat în coloana românilor măcelăriţi la Prut, în februarie 1944. Nu se ştie cum şi unde şi-a găsit el sfârşitul, însă familia sa n-a fost cruţată. Traian, un copil de 12 ani, a fost deportat împreună cu mamă-sa, Zamfira (bunica Svetlanei), şi a muncit alături de ea, câştigându-şi porţia de pâine ce i-a ţinut zilele în cleştarul de gheaţă. Spre deosebire de mulţi alţi deportaţi, care s-au întors la vetrele străbune, purtând mai departe jugul robiei, Traian Doroş nu s-a lăsat înhămat de cei ce-şi făceau mendrele prin satele noastre, adică s-a ferit să ajungă în kolhoz. A muncit la Centrala Hidroelectrică Bratsk, pe la Taşkent şi alte oraşe din fostul imperiu. Oricum, câştiga mai bine decât dacă ar fi stat la Mahala. Pe drumurile sale îndepărtate şi-a întâlnit şi dragostea, aducându-şi consoarta din Voronej. Astfel se explică faptul că nici Svetlana, nici sora sa Angela, cu un an mai mică, nu vorbesc limba maternă a tatălui lor. Svetlana îşi aminteşte doar câteva cuvinte, învăţate de la mătuşa Maria Huţcal din Boian. Când era mică mergea la ea în ospeţie. Are şi la Mahala rude, care o invită şi o primesc cu braţele deschise. A fost nu demult la un unchi, cu oaspeţii din Bucureşti, care căutau urmaşi ai românilor pictaţi de George Löwendal. Unchiul i-a servit şi i-a primit cu mare căldură, aşa cum o întâmpină şi pe ea de fiecare dată. Atât doar că i-a vorbit (ca de obicei) numai în română, făcând-o să roşească până-n vârful urechilor în faţa bucureştenilor, când bătrânul începuse s-o certe, propunându-i să vină mai des la el, că o va învăţa una-două limba neamului.

Un alt unchi, Octavian Rusu din Bucureşti, abordează o tactică mult mai delicată. Datorită lui, Svetlana a făcut cunoştinţă şi s-a împrietenit cu Ariadna Avram. S-ar părea că a fost o simplă întâmplare, însă nu crede că există asemenea întâmplări nedirijate de o voinţă superioară fiinţei omeneşti. Unchiul Octavian Rusu a avut mai mult noroc decât tatăl Svetlanei, reuşind, în urma refugiului părintelui său să trăiască, să respire şi să vorbească româneşte, pe pământul ţării libere de tirania sovietică. Are o familie prosperă (trei copii bine aranjaţi în societate), este director general al unei firme cunoscute la Bucureşti (QUALITAS SA), care se ocupă de certificarea sistemelor de management şi a unor produse pentru construcţii. Dar nu acestea sunt lucrurile cele mai importante. Născut în 1938, inginerul Octavian Rusu rămâne acelaşi incurabil pasionat de călătorii şi de a cuprinde necuprinsul, insistând să le altoiască această dragoste copiilor şi rudelor sale. Mai ales, are o afecţiune deosebită pentru neamurile înstrăinate din Cernăuţi. Surorile Svetlana şi Angela, împreună cu familiile lor, sunt oaspeţii cei mai doriţi. Ecoul întâlnirilor de la Bucureşti le însoţeşte ca luminile unei veşnice sărbători:

– Am fost de câteva ori la Bucureşti, la unchiul Octavian, evocă cu bucurie Svetlana. Ultima dată – o echipă întreagă – eu cu fiul şi nora, Angela cu soţul şi copiii. Unchiul ne-a pregătit un apartament spaţios, ne-a alcătuit un grafic al excursiilor, indicând fiecare pas pe ore. Este extrem de punctual, de atent faţă de orice amănunt. Ne-a purtat prin cele mai pitoreşti locuri ale României, pe la rudele din Braşov, iar relicvele cultural-istorice ale Bucureştiului le cunoaştem deja pe de rost. Dorinţa sa cea mai mare e să-i apropie pe copiii noştri, să ne ţinem de neamuri… În una din excursiile noastre prin capitală, s-a oprit în faţa unei vile minunate şi ne-a propus să intrăm la Fundaţia Löwendal, pictorul care a înveşnicit pe pânză ţărani de la baştina tatălui meu. Acolo am cunoscut-o pe Ariadna Avram, care ne-a mărturisit că s-a întâmplat un adevărat miracol, întâlnit-o în acea zi. Cuprinsă în diverse activităţi, ea intră foarte rar pe la sediul Fundaţiei, de aceea nu cred că a fost o simplă întâmplare că paşii unchiului s-au îndreptat în acel moment spre casa George Löwendal.

Cel mai curios îmi era să aflu cum se înţeleg, în ce limbă comunică neamurile de la Cernăuţi cu cele din Bucureşti.

– Avem translator personal, glumeşte Svetlana. Valeriu Basaraba, despre care aţi auzit la vernisaj, este soţul Angelei. Fără el nu facem un pas prin România, cred că-l doare gura de atâta vorbă.

Valeriu Basaraba, pe lângă calitatea, lăudată de cumnata sa, „de a vorbi foarte frumos româneşte”, este înzestrat cu un dezvoltat simţ artistic – îndeplineşte funcţia de director creativ la Editura „Kolir-druk” din Cernăuţi. De aici şi interesul de a organiza expoziţia lucrărilor lui George Löwendal la Cernăuţi. Astfel, printr-un concurs fericit de împrejurări, susţinute de energia organizatorică a Svetlanei, dar cel mai substanţial de dorinţa şi finanţele Ariadnei, a început o nouă etapă a destinului artistic al lui George Löwendal la Cernăuţi, verificată de adevărul dictonului latin „Ars longa, vita brevis” („Viaţa e scurtă, arta e veşnică”). Acum, Svetlana Ţopa se ocupă de adunarea informaţiei despre urmaşii ţăranilor imortalizaţi de pictorul Bucovinei, stimulând ideea Ariadnei de a întemeia o Fundaţie Löwendal în nordul Bucovinei.

Maria TOACĂ

În imagini: momente emoţionante prin Bucureşti; Ariadna, transpusă într-o altă epocă, la cetatea Hotin