România este un Rai pământesc, o Patrie pentru orice român. Românii din afara granițelor s-au dezrădacinat, poate unii doar trupește, alții, din păcate, și sufletește, adică și-au uitat țara..
11 septembrie 2021 р. | Categorie: Noutăţi
"De la familia mea am învățat frumoasa credință ortodoxă, bunul simț și jertfa de sine: cele mai mari comori pe care un om le poate avea."
Familia mea este excepțională. Este excepțională în bun simț, jertfă de sine și
iubire. Prin ei am crescut. Prin ei m-am educat, ei m-au făcut OM. Și pentru
asta nu le voi putea mulțumi niciodată îndeajuns, așa că Îl rog pe Dumnezeu să
o facă.
Nu mă laud spunând astfel de vorbe, ci din contră, doresc să evidențiez rolul capital pe care îl are familia în viața noastră, a tuturor. Noi înșine suntem oglinda familiei noastre.
Bunicii mei au fost țărani, crescuți în trăitoare credință ortodoxă, învățați cu munca de mici, provenind din satele Igești( com. Blagești, jud. Vaslui) și Perieni(com. Perieni, jud. Vaslui).
Frații bunicului meu de pe mamă au luptat în Al Doilea Război Mondial, în 1940, pentru recucerirea Basarabiei, murind eroic pe front pentru popor. Tatăl bunicului meu a fost dascăl la biserica din sat.
Ambii mei bunici de pe mamă, după căsătorie, s-au mutat în satul Blagești, (com. Blagești, jud Vaslui), sat în care mama mea a crescut. Aici am copilărit și eu, iar tot aici mi-am dat seama că "Veșnicia s-a născut la sat" (Lucian Blaga). Rădăcinile mele sunt în satul meu cu oameni credincioși, inteligenți și calzi, sat a cărui istorie se întinde până pe vremea lui Ștefan cel Mare, când, în urma unei victorii împotriva turcilor, oamenilor locului li s-a dat drept răsplată teren în această zonă.
În orașul Bârlad al județului Vaslui, mama l-a cunoscut pe tata. În orașul unde m-am educat și am crescut frumos, înconjurat de oameni cu suflet mare. În orașul meu medieval, încărcat de o istorie se șapte secole, unde s-a născut întemeietorul României, Alexandru Ioan Cuza și unde biserici întemeiate de Sfântul Voievod Ștefan cel Mare(Biserica Domnească-1496, reconstruită de Vasile Lupu în 1636) străjuiesc bârlădenii.
Mama Românie
Iar m-au uitat crinii mei dulci…
S-au dezrădăcinat de-aici !
Visând că se vor face-n iasomii,
S-au ofilit în loc străin, mii, mii !
Lacrimă rece-mi curge pe obraz
Căci sufletul mi se sufocă de jelire.
Copiii mei dintre străini, am mar’ necaz !
Că-s și eu mama voastră și mă doare !
Mereu m-au sfârtecat alte popoare.
Dar nicio suliță de-a lor
Nu m-a distrus așa de tare
Cum voi m-ați răstignit prin dor…
Când toată vlaga-n mine piere,
Eu m-am gândit să vă dau carte,
Să amintesc domniei voastre
Ce zace-n voi : inimi curate !
***
<
Stăpân eu l-am ales să-mi fie
Și-l ocrotesc sub brațul meu puternic,
Iar ei îmi spun : «Te iubim, glie ! »
Pământul meu, al vechii Dacii,
E îmbibat cu sânge de creștin;
Și-și amintește clipele când tracii,
Cu lup zdrobeau orice popor hain.
Și m-a-ndrăgit un împărat din Roma :
Cu zâmbet, mâna eu i-am dat;
Pe tavă el și-a pus inima,
Suav, inel pe degetu - mi a așezat...
Eu i-am născut lui dulci odoare,
Pe nume i-am strigat :români.
În cuget pusu-le-am iubire
De Dumnezeu, de frați și de străbuni!
Le-am arătat să se jertfească cu iubire :
Se oglindea-n ale lor inimi Raiul!
Andrei si Filip adusu-le-au Bună-Vestire
Și au sădit în a lor suflet harul.
Dar într-o zi cu ceas de moarte,
Al meu soț grandios muri,
Lăsând în grija-mi mii de soarte:
Mii de români: sărmanii mei copii...
Iar când familia zdrobită s-a făcut,
Străini mi-au cotropit înalții fii,
Iar eu, Dacia-mamă-n trei m-am rupt !
Dar mi-am iubit și-mi voi iubi stăpânii!
Eu le-am șoptit mereu pe românește:
În graiu-n care i-am crescut!
Privighetoarea ciripește-
Dar pe români n-a întrecut...
Crișana lui Menumorut am dat;
Gelou în Transilvania a stăpânit ;
Iar Glad - duce peste Banat:
Trei voievozi jertfelnic au domnit.
Tatos cu Gheorghe și Dimitrie,
‘Nalți crai ai Dobrogei străbune,
Purtat-au cu mândrie ie
Iubit-au a lor națiune!
Ș pi Moldova am dat-o lu' Bogdan,
Brav voievod di Maramureș.
Din iel ieșât-a graiu' moldovan,
Cu uomu' bun, îmbujorat, oleac' cam gureș.
Iar cel muntean înflori tot curat,
Din Litovoi și Seneslau, ca o comoară;
La nunți "nuneasca" s-a dansat,
Iară bătrânii la macat cusură.
Eu am născut fii Viteji, Mari, de vază:
Ștefan cel Sfânt, domnul Mihai,
"Junctis viribus" fost-a lor deviză
Ce-a mântuit al României plai !
Prin ruji din inima-i smeritî,
Ștefan o ridicat zăși di bisăriși,
O-mbogățât Moldova toatî
Cu iz di miruri, cu Liturghii ș cleriși!
Ș Crușea di la Putna o țânut
Poporu' ist' român cu fruntia sus.
Ruga pi mulț români sfinț i-o făcut:
Ii milî di la Priacurata o adus.
Ioi!! Că aste trei provincii românești -
Inima mare-a vechii Dacii-
Viteazul le uni cât doar clipești;
Încredință întreaga țară Maicii.
Apoi, cu sânge rece mi-au răpit
Frumoasa adormită dintre munți…
Cu-amar în suflet, o am jeluit-
Din Apuseni mi se plângeau copiii mulți!
Și-au rupt din mine fără milă
Pe fii mei români din răsărit...
Dar eu mereu am fost umilă:
Când m-au rănit, eu nu i-am răsplătit.
Așa cum cloșca își adună puii,
Așa și eu pe românașii mei:
Se iau de mână-n pasul horii,
Și cântă cântec veseliei.
Iară Moldova cu Valahia
S-au făcut una mai curând
Că Vodă Cuza, Patria
Mereu avut-o-a în gând.
Dar într-o clipă cu surâs,
În preajma Sfântului Andrei,
Sfârșitu-s-a cu totul al meu plâns,
Văzând, la Alba-n Catedrală, frații trei.
Trei petici de pământ smerit,
Crezul și graiul românesc,
Trei uriași, cu Crucea au înfrânt !
Ș-au amuțit urletul păgânesc !
Scut al creștinătății ați fost voi,
Avându-L pe Hristos în inimi !
Și-așa-n al Dunării noroi,
Împiedicat-ați toți barbarii !
Se termină și-al Doilea Război-
Întreabă-ți buna să îți povestească ...
Dar m-am făcut acum băboi:
Nu-s moldovenii să mă-ntinerească!
*
“-Moldova mea, o, fiică rară!
Dă-mi mâna ta plăpândă, de fecioară,
Să simt cum curge-n ale tale vene
Sânge de dac, și de Traian si de durere!
-Ți - aș oferi, mamică, și chiar buchet de
nalbe!
Ți-aș împleti din nou în pletele-ți flori albe
Dintr-un imens întins de iasomie!
Să fim din nou un singur suflet și o ie!
Pe mine plânsul pus-a stăpânire;
Cu doina sufletu -mi îngân...
Și n-am găsit la plânsu - mi lecuire
Decât inima de român!”
*
Și de ce scriu aceste slove ?
(Cu sânge, de-aș putea, le-aș scrie !)
Le scriu ca-n veci copiii mei să știe
Că au o mamă Românie !
Le scriu și pentru moldoveni
Și pentru vlahi, transilvăneni,
Voivodeni și timoceni !
De-acum n-o să mai răbdați ierni !
Că shi pre arumânii njei
Io îi numiru hiljiorui njei
Istroromâni : måi̭e, țåțe, fečor, veri !
Mǫnă cu Meglenul să voi prindeți !
(*Traducerea strofei în limba română :
„Că și pe aromânii mei,
Eu îi consider fiii mei.
Istroromâni : mame, tați, feciori, veniți !
De mână cu Meglenul să vă prindeți !”
*Primele două versuri sunt traduse în
dialectul aromân, următorul în dialectul
istroromân și ultimul în dialectul
meglenoromân)
Eu, România…
În al meu trup trudit de muncă,
Primit-am trup de curajoși eroi
C-așa-i a Domnului poruncă:
"Sa te întorci, om, înapoi!"
Și în adâncul inimii de mamă,
Îmi curge sângele de-naintași ;
Cascadele mi-s toate-o lacrimă
Ce susură smerite rugi pentru ostași.
Am înghițit lacrimi de sfinți–
Pământul tremuratu-mi-a atunci.
Eu clocotesc de rugaciuni fierbinți,
De dor și râsete de prunci.
Eu sunt Potir bătrânii Europe!
Sunt pește cu dublon în piept…
Buchet din flori celeste, scumpe:
A Maicii Domnului Grădină sunt.
Mereu pe-acest ținut vor fi
Oase smerite, Cruci ș-Icoane.
Și în Altare-n veci se va sluji
Căci ortodocși români sunt milioane.
O! Împărate-al îndurarii,
De-Ți va fi sfânta voie-a Ta,
Rănește-ne deplin cu mila Ta
Și pune pecete în veci unirii
Dintre Moldova si România! >>
Și în final...
«Nu v-adormiți, fiii mei bravi
De-a-austrului “dulce-adiere” !
Nici păcăliți nu vă lăsați
De-a modernismului plăcere.
Fiți înțelepți, vlăstarii mei
Și nu uitați Ortodoxia!
E curăția inimei
Ce ține vie România!»
***
Vă rog, scrisoarea-mi s-ascultați,
Ultim cuvânt , pe pat de moarte…
Strigăt amar răsun-acu-n Carpați !
Veniți și nu mai stați de(o)parte!
De veacuri multe fruntea-mi stă în crețe
De o întrebare; mă macină mereu:
Ce v-am făcut poporul meu
De m-ați lăsat la bătrânețe?
Oare-ați uitat cin’ v-a-ngrijit la tinerețe?
Acum nici nu mai dați măcar binețe...
Semnat, cu dor, române, mama ta,
Bătrână și umilă : România...
| Lucian Rosca |  ср, 8 сент., 16:03 (9 дней назад)
|
||
|
|
|||
Hangouts
Hangouts
Din poşta redacţiei
Ещё
2 из 28
|
PoeziiВходящие
Date despre familia mea:
Nu mă laud spunând astfel de vorbe, ci din contră, doresc să evidențiez rolul capital pe care îl are familia în viața noastră, a tuturor. Noi înșine suntem oglinda familiei noastre.
Bunicii mei au fost țărani, crescuți în trăitoare credință ortodoxă, învățați cu munca de mici, provenind din satele Igești( com. Blagești, jud. Vaslui) și Perieni(com. Perieni, jud. Vaslui).
Frații bunicului meu de pe mamă au luptat în Al Doilea Război Mondial, în 1940, pentru recucerirea Basarabiei, murind eroic pe front pentru popor. Tatăl bunicului meu a fost dascăl la biserica din sat.
Ambii mei bunici de pe mamă, după căsătorie, s-au mutat în satul Blagești, (com. Blagești, jud Vaslui), sat în care mama mea a crescut. Aici am copilărit și eu, iar tot aici mi-am dat seama că "Veșnicia s-a născut la sat" (Lucian Blaga). Rădăcinile mele sunt în satul meu cu oameni credincioși, inteligenți și calzi, sat a cărui istorie se întinde până pe vremea lui Ștefan cel Mare, când, în urma unei victorii împotriva turcilor, oamenilor locului li s-a dat drept răsplată teren în această zonă.
În orașul Bârlad al județului Vaslui, mama l-a cunoscut pe tata. În orașul unde m-am educat și am crescut frumos, înconjurat de oameni cu suflet mare. În orașul meu medieval, încărcat de o istorie se șapte secole, unde s-a născut întemeietorul României, Alexandru Ioan Cuza și unde biserici întemeiate de Sfântul Voievod Ștefan cel Mare(Biserica Domnească-1496, reconstruită de Vasile Lupu în 1636) străjuiesc bârlădenii.
Lucian Andrei Roșca, Bârlad, România |
||||||||||||||||
