MARTIRAJUL ROMÂNESC COPII AI DEPORTĂRILOR

În politica criminală de genocid, călăii bolşevici nu au cruţat nici copiii. Împreună cu tânărul gospodar din Tereblecea, Toader Panciuc (35 de ani), şi soţia sa Ecaterina (28 de ani), în acel an de dureroasă amintire a fost deportată şi fiica lor Elena, care avea numai 3 anişori. Drept motiv a servit, cică, fuga fratelui Dumitru, împreună cu alţi flăcăi din sat, în România. Acestui Dumitru, care a căzut prizonier la Cotul Donului, i s-a pierdut urma. Astfel, oamenii fără nici o vină faţă de ţara sovietică şi noua orânduire, instalată pe vechiul pământ românesc al Bucovinei, au fost transformaţi în robi, în adevărate vite de muncă.

Desigur, micuţa Elena nu putea să înţeleagă ce se întâmplă – a aflat de la mamă-sa mai târziu. Totul a decurs după unul şi acelaşi scenariu: arestarea în toiul nopţii,transportarea la gară şi ambarcarea claie peste grămadă în vagoane de vite, fără hrană, apă şi alte necesităţi vitale. Pe o căldură infernală, după uşile şi geamurile zăbrelite, timp de câteva săptămâni a durat calea spre necunoscut.

Familia lui Toader Panciuc a fost repartizată în sovhozul „Dzerjinski” din raionul cu acelaşi nume al ţinutului Krasnoiarsk, începând o viaţă nedorită nici celui mai mare duşman. Soţii primeau hrana cu ţârâita pe cartelă, de nu-şi puteau măcar amăgi foamea. Aveau dreptul la cartele numai persoanele care munceau, nu se ţinea cont de copii, bătrâni, bolnavi. „Tata a fost numit sacagiu, lucrând la aprovizionarea populaţiei cu apă, adusă de la distanţe foarte mari. Mama, trimisă ca mulgătoare la ferma de vite, a fost prevenită că pentru un litru de lapte furat pedeapsa e un an de închisoare, doi litri – doi ani şi aşa mai departe”, îşi aminteşte Elena, depănând mai departe firul necazurilor:

„Situaţia s-a schimbat mult după venirea pe lume, în 1942, a pruncului Vasile. La câteva zile după naştere, mama a fost obligată să iasă la serviciu. În caz contrar, ar fi fost dată afară şi lipsită de cartela la pâine. Noroc de un suflet al lui Dumnezeu, o bucovineancă din satul Volcineţ, deportată şi ea fără nici o vină. O ajuta cum putea pe mama. Şi tata se zbătea ca peştele pe uscat în căutarea hranei pentru familie. Dar într-o zi a venit ordin ca oamenii tineri să fie duşi la sute de kilometri (undeva lângă Vladivostok sau Habarovsk), la tăiat pădure. A fost luat şi tata. Mama, cu mine şi frăţiorul de opt luni, se ruga să fie lăsată să plece cu bărbatul. A reuşit să încarce în camion puţinele lucruri, dar a fost dată jos. În viaţa noastră a început cea mai cumplită perioadă. Cum să se descurce o femeia cu un copil de cinci ani şi un sugaci pe braţe?!”.

Doamna Elena Panciuc (după bărbat Rusnaciuc), cu care m-am întâlnit acum câteva zile, mărturiseşte că copilăria ei s-a terminat înainte de a începe. Pe tata nu-l ţine minte, nu i s-a întipărit chipul lui în memorie. Ca să supravieţuiască, mama a trebuit să se spetească pe cei câţiva ari de pământ primiţi de la sovhoz, pe care cultiva cartofi – mici ca nucile: „Munca la fermă era foarte grea. Mama trebuia să mulgă zilnic până la o sută de vaci, să le hrănească. Mâinile-i erau mereu umflate, nici nu putea îndoi degetele. La rugămintea ei, conducerea sovhozului a trecut-o ca paznic de noapte la fermă. Acolo avea grijă să nu se stingă instalaţiile de căldură , care erau puse în funcţiune în timpul iernii. Trebuie să amintim că gerurile durează acolo mai bine de jumătate de an, temperaturile coborând sub 45-50 de grade”.

O ascult pe această femeie şi mă cuprinde groaza de cele auzite: „Mă dobora foamea! Uneori luam pe ascuns o lingură-două de ciorbă de la vecini, care aveau şi ei mai multe guri să hrănească. Mama, dacă afla, mă certa, ba chiar mă pedepsea. Dar ce era să fac, când nu mai puteam răbda? Cei câţiva cartofi, adunaţi de pe lotul nostru, erau drămuiţi. Mai trebuia să lăsăm şi pentru însămânţare, tăind fiecare tuberculă în mai multe bucăţi, după numărul de ochiuri ce-i avea. Cojile, ba chiar şi beldiile, erau uscate şi folosite pentru hrană. Deşi aveam numai vreo şase ani, ţin bine minte foametea îngrozitoare din 1944. Săpam rădăcini de buruieni… De obicei, nici nu le fierbeam, le mâncam aşa crude. Rămăsesem numai pielea şi ciolanele. Biata mamă umbla ca o umbră. Şi parcă toate aceste nevoi nu ne-ar fi fost de-ajuns, peste mine şi mama a dat şi tifosul. O lună şi jumătate am zăcut la spital”.

Frăţiorul mai mic rămăsese în mila Tatălui Ceresc, având grijă de el nişte femei deportate de pe meleagurile noastre. Ele rupeau bucăţica de pâine de la gura copiilor lor pentru a-l salva pe acest prunc nevinovat. Crescând, Elena şi-a dat seama ce suflete mari aveau acele femei, mai ales una din Volcineţ, căreia, în 1946, Dumnezeu i-a ajutat să ajungă acasă. Fratele Elenei n-a uitat-o, amintindu-şi şi azi de salvatoarea lui, care i-a fost a doua mamă.

Lucruri zguduitoare am aflat şi de la Vasile Panciuc, copilul născut în iadul siberian: „Desigur, sora Elena, cu patru ani mai mare, ţine minte mai multe despre suferinţele noastre. Mie mi-a rămas în memorie întoarcerea din spital a mamei şi surorii. De bucurie, am sărutat-o pe mama din cap până-n picioare. Necazurile prin care am trecut le cunosc din mărturisirile mamei. Iată doar un caz căruia-i datorez viaţa. Muncind la fermă, în toiul nopţii, când acolo nu mai era nimeni s-o urmărească, mama mulgea câte o lingură de lapte de la mai multe vaci, scotea căldarea afară, iar când laptele îngheţa o aducea lângă sobă. O ţinea acolo până când laptele îngheţat se desprindea de căldare şi ascundea „turta” de lapte afară, în zăpadă. Dimineaţa o aducea acasă, fără ca cineva să bănuiască ce are sub haină. Acel lapte de gheaţă mi-a fost, poate, unica salvare din ghearele morţii”.

Sfârşitul celui de-al doilea război mondial le-a inspirat supravieţuitorilor gulagului stalinist speranţa la eliberare. Cu această mare dorinţă trăia şi Ecaterina Panciuc, împreună cu  copiii săi. Nu ştia nimic despre soţul Toader, despărţit de familie. Abia după revenirea la baştină a aflat de la un bărbat din Crasna despre moartea tragică a soţului, care s-a sfârşit împreună cu încă 12 oameni.

Primind paşaport de liberă circulaţie şi permisul de părăsire a locului de muncă, terebleceanca noastră, în mai 1946, a luat drumul spre Bucovina. Timp de o lună de zile, flămânzi, murdari, plini de păduchi, mama şi copiii au îndurat calvarul prin trenuri, care i-a dus întâi undeva în Basarabia, şi numai apoi la Cernăuţi. Ajunşi la Adâncata, s-au spălat prima dată după o lună de zile, în iazul de acolo, de unde un consătean, Gheorghe Zaiţ, i-a luat cu căruţa. La Tereblecea îi aştepta o altă nevoie – casa le era ocupată de nişte oameni evacuaţi din Pătrăuţi, care au eliberat-o tocmai peste un an.

Văzându-se la vatră, mama Ecaterina a mulţumit Tatălui Ceresc pentru puterea dăruită în momentele cele mai grele. Putem pe bună dreptate afirma că această femeie a fost o mamă-martiră, întotdeauna gata să se sacrifice pentru viaţa fiinţelor aduse pe lume. E oribil că astăzi multe mame (dacă mai pot fi numite cu acest nobil cuvânt!) îşi abandonează pruncii, în condiţii incomparabile cu cele în care s-au chinuit româncele noastre. În pofida sănătăţii şubrede, fără nici o recompensă din partea statului sovietic, Ecaterina Panciuc a continuat să-şi ajute copiii, i-a dat în rând cu lumea, i-a susţinut material şi moral până la trecerea la cele veşnice – în 1987, la vârsta de 74 de ani.  Împovăraţi şi ei de ani, cei doi copii îi sunt recunoscători mamei lor pentru viaţa ce o trăiesc. Fiica Elena, la cei 75 de ani, a trecut prin multe încercări. Acum un an şi-a înmormântat soţul, a suferit o intervenţie chirurgicală complicată, şi-a fracturat un picior… Dar cel mai mult regretă că n-a avut copii, rămânând fără sprijin la bătrâneţe. Aşa i-a fost destinul, dar este împăcată cu tot ce i-a menit Dumnezeu. La nevoie, are sprijinul fratelui Vasile. Cu patru ani mai tânăr, şi Vasile a trecut printr-o cumpănă cu sănătatea. Dar e încă plin de vigoare, se ţine printre gospodarii de frunte din Tereblecea, bucurându-se de dragostea soţiei Domnica, a fiicei Elena şi nepoatei Maria-Cornelia.

Nu putem încheia această tristă istorie de viaţă fără să ne oprim asupra unei surprize extraordinare: acum câteva luni, sora şi fratele i-au avut de oaspeţi scumpi pe verişorii Gheorghe şi Mircea – urmaşii uncheşilor lor emigraţi în Canada pe la începutul secolului trecut, Zaharie şi Vasile Panciuc (fraţi cu Toader, care s-a pierdut în Siberia). A fost prima întâlnire a acestor oameni trecuţi de 70 de ani, momentul având o conotaţie excepţională. Verişorul Mircea, prin anii 60 a fost la Bucureşti, pentru a studia teologia, în limba română. Tot atunci s-a căsătorit cu o româncă. La întoarcere peste Atlantic, a fost numit preot în Boianul canadian, unde oficiază slujbele în limba română. Ajuns la baştina tatălui său, preacucernicul părinte a prohodit mormântul bunicului Calistrat Panciuc, la plecare luând de pe mormântul acestuia un pumn de ţărână, pentru a o duce în patria sa adoptivă. Prin cei doi feciori ai lui Zaharie şi cinci ai lui Vasile, prin copiii, nepoţii şi strănepoţii acestora, descendenţii tereblecenilor au creat în Canada o adevărată dinastie Panciuc. Neamurile din Tereblecea speră că îndepărtaţii „canadieni” îşi vor îndeplini promisiunea de a ne mai face o vizită în viitorul apropiat.

Ion CREŢU

În imagini: Elena Panciuc (Rusnaciuc) şi fratele Vasile