16 octombrie 2021
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

Omorâţi fără vină fiindcă erau români

24 septembrie 2021 р. | Categorie: Noutăţi

Din 1940 până în 1941, sovieticii au ocupat în repetate rânduri  Bucovina,  lăsând urme sângeroase şi crime teribile în urma lor, ca apoi, în 1944, s-o răpească pentru un timp îndelungat...Nimeni n-a crezut că iscoadele bolşevice ne vor asupri atâta amar de vreme. Românii bucovineni sperau că ruşii, în curând, vor fi măturaţi din ţinut de trupele române, însă majoritatea bucovinenilor au închis ochii pe veci cu durerea, dorul şi speranţa neîmplinită în suflete”, cu acest vis nerealizat s-au dus în mormânt eroii neamului nostru, cu această durere nealinată în inimă a trăit şi Ion ALERGUŞ din s. Cupca, raionul Hliboca, care cu fiori de gheaţă în suflet îşi amintea de marea tragedie a poporului român, de masacrul de la Fântâna Albă, de represiunile şi deportările  celor ce s-au împotrivit regimului barbar. Dumnealui e dintre puţinii supravieţuitori ai celor ani de teroare .

Ion a lui Lazăr ALERGUŞ era în floarea vieţii şi înaripat de visul libertăţii, alături de cei doi fraţi şi o soră, care au reuşit să se refugieze în România,  miercuri, în Săptămâna Mare, înainte de Paşti, s-a alăturat mulţimii, care, cuprinsă de dorinţa de a scăpa de asupritori, căci nu mai putea suporta fărădelegile comuniştilor, s-a îndreptat spre comandamentul militar raional pentru a primi învoirea de a trece frontiera în România.

„În acel an s-a iscat un zvon, răspândit nu se ştie de cine, că tuturor doritorilor li se dă voie să meargă în România. Umblau nişte agitatori şi-i aţâţau pe oameni. Pe atunci aveam doar 20 de ani. La 1 aprilie 1941, oamenii din satele învecinate aflaseră unul de la altul că ni se va permite să trecem graniţa în Ţara noastră şi s-au adunat vreo trei mii. Unul din faţă purta drapelul românesc, Tricolorul, alţii aveau cruci, ridicate din biserici. Românii bucovineni lăsau averile numai pentru a trăi liberi alături de rude şi fraţi. S-au adunat din câteva sate de pe Valea Siretului. În acea zi au ţinut cu toţii post – şi oamenii, şi animalele. Aşa s-au înţeles pentru ca Dumnezeu să le ajute să treacă cu bine în România. Ne-am alăturat bucuroşi şi noi –  eu cu fratele Vasile şi un tânăr vecin. După ce la comandamentul militar din Adâncata ne-au interzis să pornim, erau în fruntea coloanei nişte bărbaţi zdraveni, încinşi cu Tricolorul, pe care nimeni nu-i ştia şi care îi îndemnau pe săteni să nu asculte de sfatul grănicerilor, ci să meargă mai departe. Înarmaţi doar cu cruci, luate din biserică de la  Suceveni, oamenii erau convinşi că acest simbol al credinţei îi va apăra de toate relele. Pe podul din localitate ne-au ajuns 12 grăniceri călări, care ne-au însoţit pe parcursul drumului. Un ofiţer ne-a oprit: „Oameni buni, întoarceţi-vă înapoi, căci acolo vă aşteaptă moartea!”. Însă cei din faţa coloanei îi tot îndemnau pe oameni să meargă înainte. Mulţimea scanda: „Trăiască România!”, „Trăiască regele Mihai!”.  Când am ajuns la Fântâna Albă, am observat că grănicerii călări ne aşteptau de-acum pe deal la Suceveni. Au dispărut şi agitatorii, care păşeau în primele rânduri, iar soldaţii, ascunşi în tranşee, au început să ţăcănească  din toate părţile în mulţime, oamenii căzând seceraţi de mitralierele „eliberatorilor”. Până la frontieră mai erau vreo 3 km, când au deschis foc. Consăteanul Mihai Policârjă, care mergea cu crucea înainte, a căzut printre primii. Astfel grănicerii au cosit câteva rânduri din faţă, iar ceilalţi ce au rămas în viaţă s-au culcat la pământ. Apoi, când mitralierele sovieticilor au amuţit, s-au ridicat şi au pornit din nou spre graniţă. Gloanţele au început să fluiere din toate direcţiile, oamenii căzând unul peste altul morţi şi răniţi. Eu m-am retras mai în urmă şi împreună cu fratele şi prietenul, am reuşit să fugim...

Au fost masacraţi  câteva sute de oameni nevinovaţi. Cei câţiva, care au reuşit să fugă, au fost arestaţi şi şi-au găsit sfârşitul în închisori şi gulaguri, de unde nu s-au mai întors la vetre, aflându-şi acolo moartea, în chinuri groaznice. Astfel au fost prinşi de „striboci”, întemniţaţi şi omorâţi cupcenii Toader Ţâbuleac, fraţii Ion şi Vasile Dugan ş. a.”. După ce am scăpat cu viaţă de masacrul din Poiana Varniţa de lângă Fântâna Albă, am trecut apa Siretului şi am ajuns la o casă, sprijinită de strujeni, probabil, să fie cald în ea iarna. Ne-am gândit să ne adăpostim sub ei, apoi am zărit în fundul grădinii un closet şi ne-am ascuns acolo. Eram urmăriţi de grănicerii călări, care îi omorau cu paturile armelor pe cei răniţi. Se înserase de-a binelea,  însă îi vedeam bine din toaletă cum spărgeau cu baionetele prin strujeni, crezând că ne-am ascuns acolo. Norocul nostru a fost că nu le-a tras prin cap să ne caute în WC. După ce iscoadele sovietice au plecat,  am pornit tustrei mai departe, grăbiţi să ajungem cât mai repede acasă. La Prisăcăreni am înnoptat într-o claie de strujeni. Însă de spaima ce-am tras-o, nici n-am putut închide ochii. Toată noaptea grănicerii sovietici au împuşcat rachete ca să lumineze în jur pentru a-i putea descoperi mai uşor pe fugari. Dimineaţa am luat-o iarăşi la picior. Pe pod la Carapciu era cât pe ce să ne ciocnim de doi grăniceri călare pe cai, care, când ne-au văzut, s-au năpustit asupra noastră, iscodindu-ne de unde venim şi încotro mergem. Era joi dimineaţă, înaintea Paştelui,  şi la Storojineţ era târg mare. Deci, le-am spus ce ne-a trăsnit atunci prin cap – că mergem la bazar, la Storojineţ, să ne cumpărăm pălării de Paşti. Însă ei nu ne-au dat crezare. Călări pe cai,  ne-au mânat  ca pe nişte animale  la primărie, unde mai era arestat un bărbat din Cupca. Au ordonat apoi să fie chemat primarul. Un grănicer stătea la uşă, iar altul – la fereastră şi ne păzeau ca nu cumva să fugim. Când a sosit primarul Macriniuc, care se avea bine cu tata, a trimis pe cineva după părinte. Norocuţul nostru a fost că la primărie se afla o femeie din sat, pe care, probabil, o fi adus-o îngerul nostru ocrotitor şi pe care  am rugat-o să iasă afară şi să păzească când va sosi tata  ca să-l prevină că trebuie să spună că eram porniţi  dimineaţa la Storojineţ, după pălării de Paşti. Când tata a venit la primărie, l-au dus în altă cameră ca să afle adevărul, însă îngerul păzitor, acea femeie din localitate, căreia îi sunt recunoscător, a reuşit să-i şoptească tatei rugămintea mea. Şi după ce am fost întrebaţi încă o dată, mai aspru, de unde venim, am fost eliberaţi. Când am ieşit din primărie, afară ne aştepta de-acum maşina miliţiei ca să ne ducă la raion. Ne-am făcut cruce şi am trecut pe lângă ea. Nimeni nu ne-a oprit. Astfel baba Saveta ne-a salvat de la moarte. Dumnezeu s-o odihnească în linişte în frumuseţile raiului, căci demult e la sfânta dreptate”.

Felicia Nichita-Toma (Va urma)