CUI LĂSĂM MOŞTENIRE DUREREA?

Nu e o avuţie dorită, care le-ar aduce beneficii moştenitorilor. Însă nouă, românilor, aşa ne-a predestinat Dumnezeu, ca de rând cu bunurile materiale şi tezaurul spiritual să preluăm de la părinţi şi bunei acele mari dureri care le-au marcat întreaga viaţă. Asistând săptămâna trecută la adunarea de dare de seamă şi alegeri a Societăţii regionale „Golgota”, condusă de prof. Ilie Popescu, am constatat cu tristeţe că nu prea avem cui lăsa moştenire ecoul martirajului românesc din nordul Bucovinei. Tinerii „sunt ocupaţi cu serviciul, cu grijile pentru viaţa personală şi familie”, vorba unui participant… Astfel, mai disponibili şi în putere de a purta pe umeri în continuare muntele „Golgotei” rămân pensionarii, oameni care şi-au îngropat copilăria în gulagurile staliniste, astăzi chinuiţi de boli şi mizeria nedreptăţilor. Or, cu excepţia lui Ion Vieru, specialist în problemele sociale la ARS Herţa, a Alei Grosu, profesoară la Liceul Pedagogic din Cernăuţi, Anei Ioneac din Dimca şi poate încă unul-doi care nu s-au evidenţiat, n-am văzut tineri în sală.

De fapt, pentru cei care au suferit teroarea regimului totalitar activitatea în cadrul „Golgotei” nu-i o povară, ci o nevoie sufletească, fără de care viaţa le-ar fi lipsită de sens. Acest aspect a fost evidenţiat în raportul de activitate pe perioada de trei ani (noiembrie 2010 - octombrie 2013). Constrâns în timp de regulamentul desfăşurării conferinţei, raportorul Ilie Popescu şi-a redus discursul de la jumătatea de oră cerută la zece minute, reuşind să-şi expună sumar realizările şi să puncteze obiectivele principale. După cum s-a menţionat în raport, fondată la 30 martie 1991, abia în septembrie 2010 despre Societatea regională „Golgota” s-a aflat că mulţi ani a rămas neînregistrată şi, în realitate, juridic a dispărut. Revigorarea ei a avut loc la conferinţa de dare de seamă din 23 octombrie 2010, convocată de prim-vicepreşedintele Ilie Popescu, la care au fost făcute o serie de amendamente la statutul şi programul Societăţii. La 22 decembrie 2010, ea a fost reînregistrată la Direcţia de Justiţie a ARS Cernăuţi. În acelaşi an activiştii Societăţii au organizat conferinţa internaţională cu tema „70 de ani de la masacrul de la Fântâna Albă şi 20 de ani de la fondarea Societăţii regionale „Golgota”, precum şi parastase pentru martirii deportărilor – la Herţa şi Storojineţ. Şi în următorii doi ani activitatea liderilor „Golgotei” a fost axată pe organizarea, la Cernăuţi, a conferinţelor cu tematica rememorării şi comemorării evenimentelor tragice din perioada regimului stalinist, precum şi pe participarea la manifestări similare ce au avut loc în România. A devenit o tradiţie ca în fiecare an, în luna noiembrie, Societatea să organizeze conferinţe pe tema foametei în Ucraina, ca instrument de exterminare a populaţiei nevinovate.

Poate cu mai puţin entuziasm decât la începutul anilor 90, dar a fost reluată şi înălţarea crucilor şi monumentelor în memoria românilor deportaţi, masacraţi în primii ani de putere sovietică. Cu contribuţia financiară a bunilor creştini din comuna Mahala, a preşedintelui „Golgotei” şi altor conaţionali a fost înălţată o cruce în curtea bisericii din satul Lunca – în memoria genocidului a sute de români din Mahala şi alte localităţi, din iarna anului 1941. La 17 iunie 2012, pe dealul de lângă Centrul de distribuire a gazelor, or. Hliboca, a fost sfinţită o cruce în memoria românilor asasinaţi la 1 aprilie 1941 de grănicerii sovietici. Trupurile celor împuşcaţi au fost aruncate acolo, nu departe de cimitirul evreiesc, şi acoperite cu vreascuri, apoi cu lut. Crucea de piatră a fost făcută de gospodarul Florea Martiniuc din Suceveni, pe mijloacele băneşti ale preşedintelui Societăţii regionale „Golgota”.La 2 septembrie acelaşi an, o altă cruce a fost înălţată în curtea bisericii din Privorochia, astfel fiind readuşi acasă şi martirii din acest sat.

Din raportul lui Ilie Popescu aflăm că o asemenea lucrare a început şi la Voloca: „La 28 mai m-am adresat, în numele Societăţii regionale „Golgota”, primarului comunei Voloca, Valentin Hlopina, să ne permită să ridicăm o cruce în memoria volocenilor morţi în lagărele de muncă silnică de pe ţărmul lacului Onega şi în alte locuri din fostul imperiu sovietic, prezentându-i totodată şi lista a 58 de martiri, cu indicarea locului şi anului deceselor lor. La sesiunea deputaţilor s-a luat hotărârea să se repartizeze 16 metri pătraţi în curtea primăriei. Primarul şi preotul din localitate au propus să se înalţe un monument în loc de o cruce. Deoarece monumentul necesită cheltuieli mult mai mari, am ajuns la un consens: banii să fie strânşi de parohul bisericii şi, până la sfârşitul anului 2012, monumentul să fie dezvelit şi sfinţit. Deşi timp a fost îndeajuns, până în prezent nu s-a reuşit acest lucru. Personal am donat 500 de grivne (chitanţa din 17 iunie 2012)”. Mi se pare un exemplu bun de urmat pentru un sat, unde nu ne îndoim că mulţi oameni au posibilităţi financiare mai bune decât ale pensionarului Ilie Popescu. Dacă fiecare ar fi făcut donaţii chiar mai modeste, demult se înălţa acel chinuit monument.

Am desprins anume aceste momente din suita bogată de activităţi dezvăluite în raportul dlui Ilie Popescu, deoarece cred că monumentele, crucile, mărturiile adunate în pagini de carte sunt „pietrele” care rămân, rezistente la valurile uitării. În orice caz, aşa ar trebui să fie, deşi semnalele din unele sate ne dovedesc lucruri incredibile, regretabil de neplăcute. Însuşi, preşedintele „Golgotei” a amintit în raportul său că, participând la un parastas, a găsit la crucea ridicată în memoria mucenicilor satului florile uscate ce le-a depus cu un an în urmă. Nu e de prisos să relevăm că acest semn comemorativ se află în curtea unei biserici. Aici e cazul să amintesc şi de necazul lui Sain Mândrescu din Buda-Mahala. Învingând durerea de picioare, el a venit la conferinţă cu întrebarea: „Cine trebuie să poarte de grijă monumentelor înălţate în memoria martirilor?”. Nu demult a dispărut un element din frumoasa Troiţă de lemn de la Buda, adusă din România prin eforturile sale şi altor câtorva buni creştini. Pe imaşul, unde ea a fost înălţată pasc vacile şi un cal al vecinilor. Reiese că oamenii care au pus umărul şi i-au mobilizat pe săteni la realizarea unei cauze nobile rămân cu paguba şi cu păcatele, că numai ei sunt responsabili de menţinerea ordinii în jurul monumentelor.

Dar mulţi dintre ei nu mai sunt în viaţă sau n-au puteri să lupte cu nepăsarea celor din jur. Cunosc o doamnă (nu numesc localitatea, căci m-a rugat să-i păstrez anonimatul), care, slăbind din puteri, plăteşte o persoană să facă curăţenie (de Paşti şi de hramul satului) la monumentul victimelor stalinismului, înălţat cu două decenii în urmă în centrul satului. Nu departe se află şcoala medie şi biserica, împrejur trăiesc mulţi dintre urmaşii celor înscrişi pe monument, dar, se vede, prea inutilă le este această moştenire. Cândva, în fiecare şcoală se găsea loc pentru aşa numitele „săli leniniste” şi „ale gloriei de luptă”, fiind veneraţi veneticii care ne-au osândit străbunii la chinuri infernale. Elevii erau scoşi la „subotnice” şi „voskresnice”, care, absolut întâmplător, coincideau cu Sfintele Paşti sau alte mari sărbători creştine. Şi acum, la o adică, directorii de şcoală şi diriginţii de clasă i-ar mâna pe copii oriunde le-ar cere partidul de guvernământ. Buba e că nimeni din superiori nu-i impune să cinstească şi memoria strămoşilor, să cunoască istoria adevărată cu toate tragediile trecutului.

Semnalizând respectiva stare de lucruri, participanţii la dezbateri (Octavian Voronca, Dumitru Covalciuc, Dorin Misichevici, Gheorghe Bicer, Floarea Costinean, Ion Timciuc) au abordat oportunitatea angajării „Golgotei” la instaurarea dreptăţii pentru puţinii supravieţuitori ai gulagurilor staliniste. Or, martirii supravieţuitori suportă astăzi un nou calvar, cel al unui trai mizer, în timp ce călăii lor primesc pensii speciale de stat şi se bucură de înlesniri substanţiale. Aceiaşi vorbitori au accentuat asupra necesităţii de a scoate în vileag nelegiuirile care au urmat după moartea lui Stalin, continuând, în privinţa etniei româneşti din Ucraina, până în zilele noastre.

Apreciat cu o notă bună pentru activitatea desfăşurată pe parcursul a trei ani, Ilie Popescu a fost reales, în unanimitate (de reprezentanţii a 28 de filiale din cele 32 înregistrate), încă pe un termen respectiv în fruntea Societăţii regionale „Golgota”. De fapt, nici n-a avut concurenţi, căci nimeni altul dintre delegaţi n-a manifestat dorinţă să poarte crucea „Golgotei”.

Maria TOACĂ

Fotografii de Nicolae Hauca