28 noiembrie 2021
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

IUBIREA CA UN DIAMANT PE PARTITURA TIMPULUI

19 noiembrie 2021 р. | Categorie: Noutăţi

Din poşta publicaţiei

Mara Popescu-Vasilca, Nora, În căutarea identității, roman, ediția a II-a revăzută și adăugată, Editura Globart Universum, Montreal

În galeria personajelor feminine care au constituit subiectele a șase cărți de dragoste, sub genericul ”Dragostea, arză-o-ar focul”, fiecare volum având altă protagonistă, alte întâmplări și personaje, se înscrie și personajul romanului de față, Nora, după spusele autoarei, o femeie ”În căutarea identității”. Toate aceste personaje feminine au caracteristici asemănătoare: sunt voluntare, de o feminitate evidentă, elegante, sensibile, visătoare, excesiv de senzuale, dornice să atingă anumite standarde în societate. Desigur, cu unele amendamente și note de specificitate. Și Nora se înscrie perfect în marea pleiadă a femeilor interesante și deosebit de atractive. O recunoaște ea însăși, simțindu-se privită și admirată, pe oriunde trece, impresionând, nu numai cercul de prieteni, dar și privirile necunoscuților. Dorințe adolescentine o fac să viseze în fața unui magazin cu pantofi de lux, pe care i-a dorit încă din copilărie. Dar, iată că visul i se împlinește, acum poate intra în orice magazin să-și îndeplinească dorințele tainice. De ce plac atât, personajele Marei Popescu-Vasilca? Ele atrag cititorii, care se regăsesc în ele. Aceasta e magia, secretul. Pentru firescul trăirilor acestora, pentru că nu se mistifică pentru a da bine în ochii cârcotașilor ci, se prezintă, așa cum sunt: cu defecte și calități, cu întreg bagajul sentimental pe care-l poartă cu ele, ca pe o armură, dar și ca o bijuterie purtată pe dinăuntru. E lesne de înțeles, așadar, de ce provoacă simpatie, înțelegere, îngăduință și chiar stimă. Ele sunt luptătoare, răzbătătoare și, în cele din urmă, învingătoare în lupta cu viața și cu provocările ei. Nora trăiește prima ei experiență de tânără femeie care merge într-un magazin să-și cumpere o pereche de pantofi cu toc. Emoțiile sunt pe măsură. Simte că a depășit un prag, că a intrat cu acest prilej, în altă categorie, cea a femeilor cu experiență, stăpâne pe ele însele, care-și pot îndeplini orice dorință, fără să apeleze la cineva. O dată cu această experiență, vin și curajul și încrederea în sine. E un bun prilej pentru Nora de a rememora amintirile din copilărie, sub forma unor flash-uri care îi apar dinaintea privirii. Revede scene legate de primii fiori adolescentini, jocul de-a v-ați ascunselea și primul sărut furat de un băiat mai mare. Amintirile se succed cu repeziciune și cei doi, Valentin și Nora se întâlnesc după câțiva ani, continuând jocul din copilărie. Ca o modalitate mai puțin practicată de autori, Mara Popescu-Vasilca folosește schimbarea bruscă a naratorului. Amintirile celor doi se întretaie, fiecare relatând întâmplările din punctul lui de vedere. Emoțiile se îngemănează. Iar cel care relatează scenele de dragoste cu Nora, este Valentin. Stilul său narativ este interactiv, interpelând cititorul cu fraze de genul: ”Cum spuneam...” Sau: Na, să văd acum ce o să fac?” În plus, Nora are un fel pitoresc de a se exprima, în cuvinte ușor argotice, dar care nu supără, sunt considerate amuzante, fac parte din identitatea personajului. Ba uneori, e nostimă, drăgălașă, dincolo de plăcerile și poftele ei vinovate. Îi ierți așa-zisa vulgaritate.

Când relatează scenele, Valentin trece brusc la timpul prezent, retrăiește pe viu amintirile. El reproduce și replicile celorlalți, ca un veritabil actor, jucând toate scenele. Alternanța vocilor eroilor face farmecul cărții, în loc de același povestitor, în ritmul lent și monoton al singularității epice. Alternanța prezent-trecut, amintirile ei-amintirile lui, având drept centru de greutate iubirea lor, atracția unuia pentru celălalt, concretizată în primul sărut, fac destul de emoționantă povestea. ”Ne așezăm pe banca de lângă noi. Suntem obosiți de atâta mirare, de cum poate să fie primul sărut. Epuizați, bulversați, nu știm încotro să mergem și nici ce să facem. Stăm nemișcați. Suntem într-o stare emoțională nouă, e pentru prima dată, nu știm încotro să o luăm. Stăm de mână, nemișcați, fiecare cu gândurile lui. Căutăm răspuns. Răspuns la o întrebare la care nu puteam să explicăm cum de întâmplarea poate să te pună față-n față cu destinul?”

Mara Popescu-Vasilca este adepta detaliului. Cu minuțiozitate, descrie orice scenă în cel mai mic amănunt, până la nuanță de culoare. Nimic nu lasă pradă neglijenței. Fantezia tinerilor îndrăgostiți este prodigioasă, dar și procesele de conștiință sunt pe măsură. Zeci de întrebări neverosimile pun stavilă dorinței și sentimentelor incipiente.

Se remarcă faptul că autoarea, în acest roman, a schimbat tactica narativă, ca un reflex al masculinității, sau a egalității juridice a drepturilor atât ale femeilor, cât și ale bărbatului, îl pune pe bărbat să relateze principalele momente din relația cu femeia frumoasă, interesantă, senzuală, atrăgătoare. În acest cuplu, el deține frâiele, exprimându-se lejer, sincer, cu mult mai detașat decât ar fi făcut-o Nora, mult mai implicată afectiv. De altfel, el este psihologul. Și când nu știe răspunsurile la propriile frământări, apelează la Dumnezeu, întrebându-L pe El.

În Capitolul II, Nora este cea care conduce firul narațiunii. Ne luăm după ea să vedem ce urmează. Ușor narcisistă, enigmatică, incitantă, e pe deplin conștientă de fascinația pe care o are asupra tuturor. Și are și spirit ludic, parcă se joacă permanent cu toți ceilalți. Se alintă, se admiră, cochetează. Femeia, în căutare de senzațional, eterna temă a infidelității. A ei sau a lui, nici nu are importanță. Femeia care se îndrăgostește subit de mâinile unui bărbat, pentru ca apoi să-i cucerească tot trupul. Mâinile care țin arcușul pe corzi, mișcările delicate și notele care umplu spațiul cu sunete de excepție și care creează un farmec aparte lucrării interpretate pe instrumentul realizat de lutieri ce au o lungă istorie în spate ca Stradivarius, au ajuns la sufletul Norei. Se-ntâmplă un fenomen ciudat, în scena cu artistul care cucerește cu măiestria interpretativă și se creează un fel de empatie, în timp ce Nora îl studiază, dorindu-l, pe virtuozul viorii, acesta este fascinat de femeia din primul rând, spectatoarea, admiratoarea, ce-l privește insistent din primele rânduri ale sălii de concert a Filarmonicii de Stat. E butonul care declanșează scânteia dintre cei doi. Și atunci, nu mai țin cont de nimic, de conveniențe, de moralitate ori de alte piedici. Cei doi, artist și spectatoare își consumă idila în chip virtual, fascinați deopotrivă. Dacă cineva ar încerca să-i trezească la realitate, cei doi ar fi nespus de uimiți. Toate experiențele acestea sunt chipuri ale iubirii, ale dorinței. Și în toate, fantezia este la rang înalt, dezvăluind ”jocurile minții” și mai puțin ale inimii. Există astfel de persoane, ghidate ori mânate de patimi, de dorințe arzătoare care îi subjugă și nu contenesc până nu le faci voia. Rațiunea nu mai are nici un cuvânt de spus. Primează instinctul de specie, cel al posesiei totale. Există și persoane care suscită o astfel de fascinație, încât, lași totul și le urmezi. Cartea aceasta, ca și celelalte din aceeași serie, se înscrie în acel gen de cărți de dragoste pasională, a celor care socotesc iubirea în acea scurtă sintagmă: ori tot, ori nimic. În afara acestei pasiuni care trebuie numaidecât consumată, nu mai există nimic, nici măcar bruma de conveniențe. Diversele situații voite sau nevoite sunt oglinda vieții care e alcătuită și din astfel de provocări și eroii ei sunt oameni și atât, cu slăbiciuni și nevoințe proprii. Și ca să-și învingă pornirile e nevoie de multă voință și înfrânare. Pe tot parcursul cărții, este prezentă poezia, un lirism în proză demn de marii poeți care au ales acest mod de a se exprima. Fel de fel de personaje se perindă prin viața Norei, care mai de care mai interesante: un medic, un violonist, un gigolo, un consul - Emil, un primar, Mircea Mironescu, Muller, ”un fel de Viking amestecat cu Alfredo, curtezanul Violetei din Traviata”, Dan Dumitrescu, care mai de care mai seducător, dar și mai pus pe seducții. O notă de specificitate: autoarea nu termină poveștile brusc, lasă un soi de suspans să plutească și cititorul să aibă timp să mediteze asupra personajului, apoi, după un timp, reia povestirea, o continuă până ajunge la punctul culminant, după care, îl pierde în ceață până apare altul, pe neașteptate, mai tentant, mai interesant. Nu lipsesc nici plăcerille rafinate la restaurantele de prima clasă, cu meniuri sofisticate care o cuceresc pe Nora, proaspăt îndrăgostită de Emil, un necunoscut, care s-a insinuat brusc în viața ei. Vizita la mama ei, constituie pentru Nora un bun prilej de a ascuta evocările ei din tinerețe și primele iubiri. Dar mama ei, Gabriela o împovărează cu un secret despre despre nașterea sa, care a fost rodul unui viol săvârșit de tatăl Norei. Dar puterea de a ierta este mai mare decât fapta detestabilă. Și, adunați în consiliul familiei, Nora cu Valentin și părinții ei, au parte de o adevărată minune: cea a iertării tatălui, a împăcării, a ușurării sufletelor, pecetluită cu un sărut al părinților. Este cel mai frumos dar.

Este și momentul când Valentin află de existența celorlalți bărbați în viața Norei, pusă din punct de vedere psihologic, pe seama căutării propriei identități. Dar, în loc să se supere, Valentin aparent, o iartă și-i găsește motivații plauzibile. Pentru Nora este și o invitație de a continua căutarea în exteriorul căsătoriei, a unor noi senzații. Interesant de remarcat, replicile autoironice ale Norei, atunci când e pe cale să facă o nouă cucerire, ca o mică ștrengărie. Expresii de felul: ”dracul gol”, ”na beleaua”, ”mă, da’ deșteaptă mai sunt”, ”Na, că să te înveți minte, Nora”, etc.

Cât de surprinsă și indignată însă, e Nora, când îi e dat să afle ”gustul amar al trădării”, surprinzându-l pe Valentin cu o tânără studentă la Belle Arte!

În afara inerentelor escapade familiale, cartea conține suspansuri, surprize, evenimente neașteptate, trădări, regrete, iertări, împăcări, situații implacabile, lovituri de teatru, intrigi, urmăriri, flagrant-delicte, și chiar o încercare de otrăvire, învierea morților, vedenii, scene supranaturale, ca o veritabilă carte polițistă. Toate ingredientele care fac atractivă o carte.

Scena de la spital, scena așa-zisei, morți a lui Valentin este demnă de filmele americane, de un dramatism sfâșietor, care însă, se termină cu bine, fiind vorba de o confuzie. Unele capitole sunt extrem de dense, cu sentimente adânci ori inexplicabile, pe măsura evenimentelor. Autoarea a construit bine intriga și ne lasă nouă, oportunitatea de a trage învățămintele. Concluzia este că justiția divină e implacabilă și nimeni nu scapă de ea.

În cele din urmă, căutările Norei iau sfârșit și ea își găsește împlinirea  chiar alături de Emil, care-i oferă inelul de logodnă într-un mod romantic. Femeia care își căutase până la 30 de ani identitatea, în cele din urmă, a găsit-o, alături de omul iubit.

 

CEZARINA ADAMESCU