05 aprilie 2020
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

Strigătul sângelui

10 noiembrie 2013 р. | Categorie: Istoria neamului

Pe timpul Turciei Otomane (1505-1774) cel mai greu și sălbatic bir pe capul românilor era luarea forțată a băieților pentru ai pregăti ostași devotați imperiului. Toate încercările și străduințele domnitorilor de a înlocui această neomenească povară cu alte feluri de danii au fost zădarnice. Acești copii erau instruiți în tabere speciale, unde ocupația principală era pregătirea militară. Neștiind nimic de originea lor, crescuți într-o disciplină sălbatică, zi și noaptea cu arma în mână, mereu impuși la cruzimi și omoruri, deveneau cei mai sângeroși luptători ai sultanului. Anume acești eniceri și formau unitățile cele mai credincioase ale suveranului.

 O legendă povestește, că într-un sat trăia o familie ca toate celelalte. Avea un băiețel, Ionel, care era toată bogăția și fericirea părinților. Creștea văzând cu ochii și cu cât se făcea mai mare, cu atât mai frumușel și drăgălaș devenea. Într-o zi, mama  torcea pe cuptor, tatăl era cu treburile pe afară. Băiețelul se juca cu cruciulița mamei de la gât. Jucându-se, o scapă pe plita fierbinte, mama o apucă repede, dar fiind destul de fierbinte, o scapă din greșeală pe pieptul băiețelului şi ea-i lasă o cicatrice în formă de cruciuliță. Arsura nefiind prea mare, urmările n-au fost complicate, așa că spaima a trecut cu bine.

Dar odată în sat, fără veste, au dat buzna turcii. Au apucat în grabă mare din brațele mamelor pruncii de 3-4 anișori și  au dispărut.. A fost răpit și Ionel. Satul s-a transformat într-un plânset și bocet, de-ți părea că-i sfârșitul lumii, nu alta. Mamele, înecându-se în lacrimi, nebune de durere, alergau bezmetice, chemându-și copilașii. Tații,  amuțiți de cele văzute, se uitau îngroziți unul la altul, chinuiți de sentimentul vinovăției, că n-au fost în stare să preîntâmpine această nenorocire. Acest iad a ținut până când sătenii, secătuiți de puteri, nu mai erau în stare să iasă din ogrăzile lor. Deci, noaptea respectivă a fost pentru Bucovina și mai strașnică decât cunoscuta noapte a sfântului Bartolomeu din perioada inchiziției.

Au trecut anii, multe s-au schimbat, mulți s-au dus în lumea celor veșnici, numai durerile și suferinţele sufletești ale mamelor continuau să le chinuiască amarnic. Dorul de copii le făcea ca mereu să se roage la Cel de Sus să le ajute să-și vadă copiii măcar în vis. Și așa cum nenorocirea nu vine singură,  într-o zi satul se pomenește din nou cu turcii la poartă. Un turc dă busna și în casa părinților lui Ionel. Gospodina, ca de obicei,era cu furca în mână și cu gândul la băiețel. Străpungând turcul cu privirea, simte cum o slăbiciune începe să-i frigă inima și numai nu-și putea lua ochii de la străin. Bărbatul a încremenit, privindu-l ca hipnotizat. Turcul, văzând că în casă nu-i ce caută, iese afară și se duce în grajd. Văzând acolo un cal frumos, îl scoate și încearcă să-l încalice. Bărbatul cade în genunchi, îi îmbrățișează picioarele și-l imploră cu lacrimi în ochi să-i lese calul, că atâta mai are pe lume scump și drag. Turcul înfuriat scoate sabia gata să-l lovească. Femeia se aruncă înaintea lui, împiedicându-i lovitura. Îmbrăţişându-se cu turcul, observă pe pieptul acestuia cicatricea în formă de cruciuliță. Ca ieșită din minți, începe să strige în gura mare:

- Ionele, fiul meu... Ione-e-l-e, te-am găsit, te-am găsit!

Scoate cruciulița din sân și i-o pune pe cicatrice. Turcul se uită mirat la ce se întâmplă, lasă sabia în jos, dorind să se desprindă de femeie, iar ea încearcă să-i explice prin semne că el e fiul ei, a fost luat de turci când avea 4 anișori și semnul de pe pieptu-i a fot lăsat de această cruciță. Și iarăși i-o pune pe piept. Turcul din nou  se uită la cruciță și semnul de pe piept. Neînțelegând nimic, face un pas înapoi și cade în mrejele unor amintiri, care îi chinuiau sufletul din primii ani din străinătate:

Dacă toți în tabără eram copiii sultanului, atunci de ce nu ne înțelegeam în vorbă?

Dacă sultanul e tatăl nostru de ce nu trăiam la palat? Unde-i și cine-i mama noastră?

De ce mereu îmi apăreau în ochi niște oameni mai altfel? O femeie cu fața descoperiță, care mă mângâia cu atâta gingășie,încât și acuma o simt?

De ce acești oameni nu m-au întâmpinat cu furci, cu coase... după cum li-i obiceiul?

De ce privirile lor nu exprimă nuci ură,  nici teamă, dar mă privesc cu blândețe, cum n-am văzut până acum? Ce se ascunde în aceste priviri? De le-ași cunoaște limba, nu m-ași chinui în acest chip. Sfinte Mahomed, preaînălțate Alah, ajutați-mi să mă descurc în acest labirint.

În tot acest timp  mama-i săruta mâinile, scăldându-i-le în lacrimi  fierbințeala cărora îl frigea până la adâncul sufletului. Printre hohotele de plâns, mama o ținea una:,,Fiul meu, fiul meu, Ionel!,,.”.

Cum eu, fiul sultanului și ostașul lui Mahomed, în fața acestor gheauri mi-am pierdut firea, iataganul meu pentru prima dată nu și-a îndeplinit funcția sfântă, lăsată de prooroc? Dar semnul crucii de pe pieptu-mi... Dar încercările acestei femei de a-mi explica ceva...? se gândea el,  iscodindu-i cu privirea când pe unul, când pe altul.

Încet se desprinde din brațele mamei, scoate dintr-o pungă o mână de galbeni și-i pune în mâinile ei. Apoi rostind cuvintele ,,Alah ah bar”, se îndreaptă spre poartă. Tata se ridică, merge la cal, îl sărută și-i șoptește: ,,Slujește-i cu dreptate. El e fiul nostru”... Îl ajunge din urmă și-i dă calul. Ostașul s-a întors, și-a privit părinții drept în ochi. Și atunci mama a observat că pe fața lui Ionel, de-o frumusețe deosebită, se prelungeau lacrimi ca cristalele. Brusc se întoarce, încalecă voinicește și într-un galop nebun se îndreaptă spre Hotin. La o bucată de cale se întoarce, ridică calul în două picioare și din toate puterile într-o română curată a strigat:,,Maamăă!” și a dispărut, înghițit de depărtări. Numai ecoul a mai repetat de câteva ori cuvântul ,,Mamă! Mamă! Mamă!”. Părinții au rămas, înecându-se în lacrimi, înțelegând că-l pierd a doua oară.

O asemenea soartă au trăit-o multe mame românce timp de 269 de ani. Așa ne-a fost destinul sau așa ni-i dat să înmulțim slava străinilor cu propriile mâini, cu și fără voia noastră. Dar toate încercările de a ne șterge de pe suprafața pământului au fost zădarnice. Noi am rezistat, am supraviețuit și nu numai ca suntem, dar și vom fi!

Todor NICOLAEVICI,

 s.Suceveni, raionul Hliboca