În Bucovina s-a născut „Cel făr-de-nceput” şi fără de sfârşit, chemat să mântuiască neamul - Mihai Eminescu

În trepidanta  lumină a sărbătorilor creştine ce poartă însemnele Naşterii şi Nemuririi, când îngerii  din cer coboară şi-l  slăvesc pe Mântuitor,  s-a născut „Cel făr-de-nceput” şi fără de sfârşit, chemat de Pronia cerească să mântuiască neamul. Cât n-ar vorbi unii că Eminescu a fost ateu, cu sufletul luminat de Dumnezeu, Eminescu, Fiul neamului românesc care a născut unitatea limbii, unitatea etnică a poporului român, îşi mărturisea credința ortodoxă, îndemnându-i pe români să vină la Biserică, „Maica spirituală a Neamului Românesc”. Or,Eminescu a ales să se nască şi să lupte pentru IDENTITATE, UNIRE anume din sânul ortodoxiei, şi-a desăvârşit pregătirea intelectuală, sorbind cu nesaţ din perenitatea valorilor creştine, căci Biserica, după cum spunea el, „în smerita și jertfelnica ei lucrare liturgică și misionară, este păstrătoare de Neam întru Unire”.
„ Ca un înger printre oameni”Poetul s-a aflat în serviciul poporului român întru slujirea celor SFINTE - Limbii, Culturii, Neamului, pe care le-a sfinţit prin nemurire. Eminescu veghea permanent la acest rai din sufletul său. A trăit o bogată viața religioasă ortodoxă. Bunicul sau a fost cantor bisericesc. Raluca, mama poetului, a avut doi frați călugări, Calinic și Iacint, trei surori călugărițe –  Olimpiada, Sofia, Fevronia, şi Xenia, nepoată după soră. Raluca, mama poetului, cu sufletul spre cele înalte, a cumpărat o bisericuță, chiar pe moșia părintească. Astfel, Poetul a avut, din fragedă copilărie, o biserică a familiei, care mai există. Fiind băiat, Eminescu mergea, pe jos, până la Mânăstirea Agafton, din apropierea Botoșanilor, la mătușile sale măicuțe şi rămânea în vacanță în sacralitatea celor mânăstirești. El şi-a iubit până la sacrificiu Ţara şi Neamul, precum urmează să-şi iubească fiecare dintre noi, să stea la altarul de veghe al Neamului, ca cele Sfinte – Credinţa ortodoxă, Limba, Datinile şi Tradiţiile, Portul popular ce ne reprezintă – să perpetue, să dăinuie cât lumea, cât va lumina Luceafărul cerul dăinuirii noastre.

Diana Toma pentru „Zorile Bucovinei”