27 mai 2022
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

VIAŢA, CA O GURĂ DE RAI…

14 noiembrie 2013 р. | Categorie: Destine

Nu s-a născut în palate boiereşti, nici pe departe nu-i o răsfăţată a destinului… A cunoscut poate mai mult decât alţii durerea după pierderea oamenilor apropiaţi, cu fiecare plecare a celor scumpi murind şi ea câte puţin. Dar în orice împrejurare, în clipele cele mai negre, a găsit în adâncul sufletului lumină şi putere de a nu-şi transforma existenţa într-un infern. În orice caz, ori de câte ori am ocazia s-o întâlnesc, eu rămân cu impresia că această doamnă, Valeria Mihailiuc din Ropcea, nu se supune sorţii, fiind înzestrată de la naştere cu puterea de a rezista, a se ridica şi a-şi primeni viaţa într-o gură de rai. Face parte din acea speţă omenească pentru care orice întâmplare, orice încercare a destinului este ca un semn spre mai bine, convinsă că însuşi omul, prin gândurile şi faptele sale îşi creează în juru-i o gură de rai sau îşi transformă existenţa într-un adevărat iad.

S-a dus şi Viorica pe tărâmul nedurerii

De obicei, întâlnirile noastre sunt scurte, durând doar cât îi trebuie pentru a-mi lăsa vreun material despre trecutul baştinei sau evenimentele de ultima oră de la vatra-i străbună, uneori – câteva rânduri versificate, urmate de timide scuze pentru deranj. În ziua când am convenit să pornim imaginar la un drum mai lung în trecutul ei, am observat că ceva grav i-a dezechilibrat liniştea sufletească. Era tristă, agitată, cu privirea pierdută în gol… „Ieri am aflat despre moartea unei vechi prietene de la Suceava, mi-a explicat dna Valeria. În ultimul timp comunicam mai mult la telefon. Văzând că nu-mi răspunde, m-a săgetat o presimţire, dar nu mă aşteptam la ce-i mai rău. Ştiind că prietena mea Viorica trăieşte singură, am luat legătura cu o vecină de-a ei, de la care am aflat că Viorica nu mai este, am pierdut-o şi pe ea, s-a stins fulgerător, într-o săptămână. Nu mă pot concentra, nu pot face nimic, îmi cade orice lucru din mână. Am avut destule necazuri, am petrecut pe ultimul drum trei surori, dar acum, la aflarea acestei veşti, am simţit ce înseamnă să ţi se ridice părul în vârful capului”.

Cât prietena îi era în viaţă, aproape niciodată nu s-a gândit la istoria dramatică a neamului acestei femei. Doar trecerea ei în lumea de apoi i-a reînviat în amintire chipurile unor oameni de o aleasă demnitate şi crâmpeie din tinereţe, pierdute în ceaţa timpului, când începuse să facă primii paşi în cariera pedagogică la şcoala din Cupca: „Părinţii Vioricăi au trăit lângă fratele meu Ion, căsătorit la vârsta de 18 ani şi stabilit la Cupca din tragicul 1940. Bunelul Vioricăi, pe numele de familie Bicer, a fost primar acolo, pe timpul României era un om înstărit, foarte stimat de cupceni. În timpul războiului, fostul primar, cu o fiică (mama Vioricăi) s-au refugiat în Ţară, iar alta, Catinca, a rămas în sat. Spre deosebire de cei care au reuşit să treacă gardul ridicat de sovietici, Catinca şi-a băut până la fund păharul cu pelin. Bărbatul ei, Petru Tărâţă, s-a prăpădit la 1 aprilie 1941, în măcelul de la Fântâna Albă, iar ea i-a ispăşit „păcatul” în Siberia. Când s-a întors din exil la casa ei mare şi frumoasă, a găsit-o transformată în abator. Singură pe lume, cu tată şi soră „trădători”, s-a mulţumit că i s-a dat voie să se adăpostească într-o bucătărioară din curte, acolo purtându-şi până la capăt crucea destinului. Când s-au permis întâlnirile între rudele despărţite de hotarul scăldat în sânge, Viorica venea la mătuşa din Cupca, a fost, cu mama ei, şi la înmormântarea Catincăi. Aşa ne-am cunoscut şi ne-am împrietenit. Deşi era cu 7 ani mai mică decât mine, aveam multe interese comune, căci şi ea lucra ca profesoară (a predat fizica la un liceu din Suceava). Era o fire amabilă, o gospodină şi gazdă nemaipomenit de primitoare. Toţi din familia mea care ajungeau la Suceava, se opreau în garsoniera ei, întotdeauna încăpătoare pentru oaspeţii din partea ocupată a Bucovinei. Nu-mi imaginez că n-o să mai aud vocea-i veselă, ce-mi aducea voia bună. Doar cu câţiva ani în urmă şi-a înmormântat mama, în vârstă de peste 80 de ani. Neavând rude apropiate nici la Suceava, nici la Cupca, toate bunurile, inclusiv garsoniera, le-a lăsat prin testament fiului unei vecine de scară – cea care mi-a comunicat trista veste”.

Înnegurarea din inimă i se risipea cu fiecare firicel evocator, făcându-mă să cred că prietena-i dispărută a fost, într-adevăr, o fiinţă deosebită dacă şi de dincolo de moarte le dăruie cunoscuţilor clipe luminoase. Lumânarea aprinsă în memoria ei i-a răscolit în memorie întâmplarea de groază prin care a trecut fratele Ion. Era deja de patru ani căsătorit la Cupca, atunci când s-a pornit cu încă un ropcean, Gheorghe Oreşciuc, să treacă clandestin (altfel nici nu se putea) graniţa, sperând s-o găsească pe sora mai mare refugiată în Ţară. Tinerii au avut ghinionul să nimerească în ghearele grănicerilor sovietici. Ion a luat-o la fugă şi ar fi scăpat de călăi, dar s-a întors să-şi salveze prietenul, mai plăpând, care rămânea în urmă. Prinşi, ambii au fost întemniţaţi la închisoarea din Cernăuţi. Cineva a anunţat familia şi tatăl său, Zaharie Costinean, om descurcăreţ, a găsit pe cine să mituiască cu un cârlan (erau şi pe atunci cinovnici coruptibili), „cumpărându-şi” fiul. Dar primejdia de moarte îl pândea mai departe: l-a adus acasă bolnav de tifos. Valeria era mică atunci, dar ţine minte că, tot timpul cât a zăcut, Ion delira din cauza febrei îngrozitoare, strigând „Vin ruşii!”. După ce şi-a revenit s-a întors la soţia sa. Datorită norocului de a învinge de două ori moartea şi a-şi continua traiul la Cupca, sora lui mai mică are astăzi trepidante amintiri şi legături sufleteşti cu atâţia foşti colegi cupceni, de care s-a ataşat pentru totdeauna. A avut fericirea să debuteze ca pedagog alături de Elizaveta Bogdaniuc, Elena Morar, rămânând prietenă pe viaţă, mai ales, cu Valentina Ungureanu. Cu mare bucurie îşi reîntâlneşte copiii din prima ei clasă, astăzi şi ei bunici, asemenea primei lor învăţătoare.

Mulţi şi bine crescuţi

Din marea ei familie, cu zece fraţi şi surori, Valeria, cel de-al optulea copil al soţilor Ana şi Zaharie Costinean, a rămas unica supravieţuitoare. Nu-şi aminteşte să fi îndurat lipsuri materiale, să fi trăit în sărăcie şi suferinţă din cauză că se strângeau atât de multe guri la masă în jurul mămăligii. Deşi, în toate timpurile (mai ales în zilele noastre), cu fiecare nou-născut în familiile oamenilor simpli se înmulţesc nu atât bucuriile, cât nevoile, părinţii Valeriei i-au crescut cu dragoste, s-au zbătut să le dea urmaşilor tot ce le trebuie pentru un viitor fericit. Căsătorită la o vârstă adolescentină, mama, Ana Muneac, la fiecare doi-trei ani aducea pe lume câte un copilaş. Ea însăşi încă o plăpândă copilă, îşi petrecea nopţile deasupra leagănului, tremurând pentru sănătatea pruncilor. Fiica cea mai mare, Veronica s-a născut în 1922, fiul Ion – în 1924, Ştefan – în 1926... Şi în acele timpuri, când viaţa nou-născuţilor era lăsată mai mult în paza lui Dumnezeu şi doftoroaielor, Ana nu-şi lecuia micuţii cu vrăji băbeşti, ci îi ducea la medic în caz de boală.

Pasionată de cuvântul artistic şi în virtutea profesiei căreia şi-a consacrat viaţa (a lucrat ca profesoară de limba şi literatura română), Valeria a început să-şi adune într-un caiet amintirile despre părinţi, cu speranţa că poate îl vor interesa cândva pe nepoţelul Alexandru, ajuns să trăiască cu părinţii pe ţărmul Atlanticului, în Portugalia. Iată cum îi reapare chipul tânăr al mamei, acum când ea însăşi a înmănuncheat 75 de ramuri în rotatu-i Cireşar, urmărind cu resemnată tristeţe ofilirea florilor din pomul vieţii:

„Deseori mă întreb: când oare dormea măicuţa noastră? Ne culcam – o lăsam la războiul de ţesut, ne sculam – o găseam ţesând… Din fragedă tinereţe a ştiut ce-s grijile casei, nopţile nedormite, durerile de mamă… Era înaltă, sănătoasă, harnică, şi foarte bună gospodină. Dar cel mai mult se deosebea prin blândeţe şi firea-i evlavioasă. Cu toate că eram mulţi la masă, nici un cerşetor nu ieşea din casa noastră cu mâna goală. Mama era în stare să dea străinilor şi ultima bucăţică de la gură. Muncea din răsputeri ca să nu îndurăm foame şi să aibă cu ce-i milui pe sărmani. Ţineam în gospodărie trei cai, oi, păsări nenumărate… Ajutându-i tatei la îngrijirea animalelor, în nopţile lungi de iarnă mama ţesea pânză, prosoape, ţoluri, covoare. Din primăvară până-n toamnă creştea, apoi prelucra cânepa şi inul până le făcea bune pentru hainele noastre şi înzestrarea casei. Eu şi surorile, de mici, eram antrenate la acest meşteşug: scărmănam lâna, depănam torturile… Întotdeauna a ţinut cu stricteţe posturile, iar fiecare vineri era pentru ea zi de post negru. Începuse să postească din copilărie, de la vârsta de 7 ani. Nu se întâmpla să lipsească în vreo duminică de la biserică, iar acasă citea din cărţi sfinte şi se ruga pentru sănătatea noastră. De la ea am învăţat alfabetul latin şi să citesc în veşmântul limbii noastre.

Ajunsă şi eu bunică, îmi dau seama cât de răbdătoare a fost scumpa măicuţă. În lipsa tatei, care ne ţinea în chingile disciplinei, ea ne lăsa să ne facem de cap, să răsune casa de gălăgia noastră. Duminicile şi de sărbători ne îmbrăca în costumaşe naţionale, cusute de mâna ei. Aveam toţi cheptăraşe, brâie tricolore. De Sfintele Paşti, numaidecât, ne cosea hăinuţe noi, de care tare ne bucuram”.

Aidoma Anei din mitul meşterului Manole, pământeasca Ană de la Ropcea a înfruntat încercările sorţii, zidită în durerea după pierderea a trei copii, morţi între 2 şi 13 ani, pe care Valeria nu i-a cunoscut. Dar întâmplarea tragică, în 1950, cu fratele Toader, cu doi ani mai mare, i-a lăsat o rană nevindecată pentru totdeauna. Trăiau de-acum o altă viaţă, cu multe nevoi şi puţine bunuri pe lângă casă, tot ce avuseră mai de preţ în gospodărie trecând la averea kolhozului. Într-o zi brigadierul l-a scos pe Toader, de numai 14 ani, să ajute la încărcat fânul de pe imaş, căci timpul se arăta a ploaie şi trebuiau grăbite lucrările. Băiatul a urcat în căruţă şi clădea fânul, aruncat de alt lucrător de jos. Ploaia încă nu începuse, când l-a lovit un fulger puternic, trecând mai departe prin calul roib, foarte iubit de copil. Ambii au căzut seceraţi de focul din cer. A fost adus mort acasă. L-au îngropat în pământ, aşa cum se proceda pe timpuri cu „detunaţii”, însă nu i-a fost de ajutor. Valeria îşi aminteşte că mamă-sa şi-a pierdut cunoştinţa, cădea şi se ridica, căznindu-se să alerge la lăptăria din sat, unde lucra Zaharie.

Până la a doua venire a sovieticilor, în 1944, soţii Costinean aveau o stare destul de bună – maşină de treierat, separator mare la care sătenii aduceau lapte. Deşi nici unul nu provenea din neam bogat, prin hărnicie se ţineau printre gospodarii de frunte ai satului. Şi copiii munceau ca furnicile, fiecare având obligaţiile sale. Vecinii se minunau, întrebându-l pe Zaharie cum reuşeşte să-i pună pe toţi la muncă des-dimineaţă. Primul se scula fratele mai mare, care scotea vitele la păscut, apoi Valeria ieşea cu mieii pe imaş. Capul familiei deseori mergea cu de vânzare la târgul din Dorohoi, de unde aducea mărfuri întrebate în părţile noastre. Tot timpul a ştiut să iasă din încurcătură, chiar şi în timpul foametei copiii n-au dus dorul pâinii. Fire mai aspră, Zaharie îi iubea, dar nu-şi divulga dragostea. Spre deosebire de inimoasa sa nevastă, considera că pentru a-i creşte oameni în toată legea e nevoie să fie ţinuţi în frâu, că odraslele trebuie mângâiate şi alintate în taină, numai când stau în braţele somnului. Severitatea părintelui, însă, dispărea ca din senin dacă cineva se îmbolnăvea, păţea ceva rău. Tatăl era în stare să-şi scoată inima din piept ca să-şi salveze copilul. Când intra el în casă, şi cei mici, şi cei mari vorbeau în şoaptă, dar nici din gura lui nimeni n-a auzit vreodată sudalme, vorbe de ocară. Nu permitea nimănui să înjure, să vorbească urât, mai ales faţă de copii.

Numai la adresa noii puteri nu se zgârcea la cuvinte tari. Avea şi pentru ce-i urî pe autoproclamaţii dumnezei. Fratele Gheorghe, mobilizat pe frontul românesc, a fost repatriat şi deportat în Kazahstan, unde s-a prăpădit, lăsând acasă orfani cinci copii. Sora mai mare a rămas văduvă cu trei copii, bărbatul găsindu-şi sfârşitul tot din cauza ruşilor. În timpul foametei, pentru câteva spice adunate de pe lanurile, deja ale kolhozului, sărmana văduvă a fost condamnată la şapte ani de închisoare. Din evocările Valeriei străbat şi fiorii suferinţei părinţilor ei din primii ani ai instaurării „fericirii” pe valea Siretului:

„Om cinstit şi cu dreptate, tata se bucura de autoritate la Ropcea. Când se iscau conflicte între vecini, ei veneau la tata să le facă parte dreaptă. Cu numai câteva clase din şcoala austriacă era foarte priceput la carte. Îi plăcea să citească, abona ziare editate la Bucureşti în perioada  românească, iar mai târziu – „Zorile Bucovinei”. A învăţat alfabetul slavon împreună cu noi. Când citea din manualele noastre de istorie se întrista, povestindu-ne o altă istorie, cea adevărată a neamului românesc. Atunci încă nu-l înţelegeam, doar peste ani mi-am dat seama de sentimentele sale patriotice şi de riscul la care se supunea când mergea la preotul Mironiuc ca să asculte „Vocea Americii”, şi „Europa liberă”. Se întorcea îngândurat acasă, spunându-i mamei că nu se poate să dureze mult această nedreptate, că numaidecât vor fi schimbări. S-a stins cu speranţa în suflet în 1966. Din cauză că-i aştepta şi credea că se vor întoarce „ai noştri”, cum numea tata autorităţile române, nu i-a dat pe băieţi să înveţe mai departe, considerând că fiii săi nu trebuie să slujească ideologiei comuniste. Totuşi, nu i-a lăsat nici ţărani la plug, fraţii mei fiind primii şoferi la Ropcea”.

Că aşa-numiţii duşmani şi cotropitori pot fi mai omenoşi decât „prietenii eliberatori”, Valeria a simţit pe propria-i piele de la vârsta de şase anişori. În timpul războiului, când nemţii se retrăgeau, câţiva soldaţi au intrat în ograda lor şi au scos cu forţa din grajd cel mai frumos mânz. Stăpânul casei s-a împotrivit să-l dea. Atunci unul dintre nemţi i-a pus pistolul în piept, strigând că-l împuşcă. Copiii mai mici au alergat plângând la tatăl lor, au cuprins mânzul… Soldatul şi-a retras arma, le-a dat o conservă, plecând cu ceilalţi în drumul lor. Degrabă, mânzul salvat din mâinile duşmanului neamţ a fost naţionalizat, cu tot cu inventarul agricol, de tovarăşii sovietici, aceştia rămânând surzi la plânsetele copiilor.

Cu neputinţă pentru Valeria să-i uite pe acei oaspeţi nepoftiţi ce-i vizitau zilnic în perioada fierbinte a colectivizării: „Activiştii Vasile Toderiuc, Ilie Guziuc, Ion Semco şi alţii de teapa lor erau nelipsiţi în casa noastră. Îl convingeau pe tata să se înscrie în kolhoz, să fie exemplu pentru alţii, care-l vor urma. Cât a putut, tata s-a împotrivit, a tot amânat „epocala” decizie, până a fost ameninţat cu deportarea în Siberia, iar feciorii – la minele din Donbas. El se temea mai ales pentru băieţi, care aveau câte 17-18 ani, stăteau ascunşi în podul şurii, prin câmp… Zeloşii activişti nu ne ocoleau casa nici după înscrierea lui în kolhoz. Ne sculau din somn, cereau mâncare şi băutură. Odată au intrat noaptea înarmaţi cu grenade, ameninţându-ne că-s programate să explodeze peste o oră. Îmbătându-se de-a binelea nu se dădeau duşi…”.

Sperietoarea acelor bandiţi investiţi cu putere de la stat nu era întâmplătoare, ei ştiind ce frică a avut familia lui Zaharie Costinean din cauza unei grenade. Copiii au trecut prin spaimă de moarte, când unul dintre fraţi, Gheorghe, a fost grav rănit. Era pe la sfârşitul războiului. Găsind în grădină o grenadă, alt frate, mai mic, a început să alerge cu ea după fetiţe, strigând că le împuşcă. În lipsa părinţilor, Gheorghe i-a luat-o, dar n-a aruncat-o în grădină cum l-a sfătuit sora cea mare, curiozitatea făcându-l s-o dezasambleze, ca să vadă ce se ascunde în interiorul ei. La primul zgomot produs a vrut s-o arunce mai departe, însă era prea târziu. A răsunat o explozie de au sărit geamurile de la casă, iar Gheorghe zăcea într-o baltă de sânge. Până la sosirea părinţilor, sora l-a pansat cu ce-a avut la îndemână. Taică-său l-a dus cu căruţa la spital la Storojineţ, unde i-au fost scoase schijele, dar nu toate. Cu una, rămasă în coastă, a trăit toată viaţa.

Maria TOACĂ

(Va urma)