VIAŢA, CA O GURĂ DE RAI…(II)
17 noiembrie 2013 р. |
Categorie: BucovinaA visat să-şi vadă
copiii învăţaţi
Dar numai două fiice – Valeria şi mezina Floarea – i-au
adus marea bucurie de aş trăi aievea visul. Drept că prin şcoala celor şapte
ani de acasă toţi copiii lui Zaharie Costinean au trecut cu note foarte bune,
simţul pedagogic al acestui simplu ţăran fiind mai presus de metodele
învăţământului sovietic. Îi povăţuia pe băieţi să fie cuminţi, cinstiţi, să-şi
respecte promisiunile, căci cuvântul dat nu-l mai întorci înapoi. Influenţa
asupra comportării lor prin exemplul personal. Dacă împrumuta vreun lucru de la
vecini (ceea ce se întâmpla foarte rar), avea grijă să-l întoarcă la timp cu
mulţumirile de rigoare. Şi după revizuirea bunurilor agricole din gospodărie,
se străduia să aibă uneltele necesare pentru grădină şi orice lucru de pe lângă
casă, învăţându-i pe copii că e mai bine să vină lumea la tine cu împrumutul,
decât să mergi tu la alţii. Mai cu seamă îndemnul de a urma lumina cărţii le-au
marcat modul de viaţă fiicelor Valeria şi Floarea. Astăzi supravieţuitoarea
Valeria deseori se regăseşte în nostalgia acelor timpuri:
„Tata tare vroia ca noi să îndrăgim cartea, visul lui era
să ne vadă oameni învăţaţi. Când s-a căsătorit, au trăit la început cu mama în
cătunul Costina, departe de şcoala primară. Văzând că ne înmulţim pe an ce
trece, tata a cumpărat pământ lângă şcoala din sat. A construit o casă mare,
prima casă cu balcon la
Ropcea. Eram tare mândră când veneam de la Cernăuţi cu autobuzul în
satul natal (învăţam la Şcoala Pedagogică), rugând şoferii să oprească la casa
cu balcon. Fraţii erau deja mari şi nu le ardea de carte. Totuşi, tata a
insistat ca ei să facă măcar şoferia, astfel Gheorghe şi Constantin au fost
primii şoferi la Ropcea. Nu
pot uita cum a umblat tata pe la toate bibliotecile din Storojineţ ca să-mi
găsească o carte de care aveam nevoie când învăţam la Institutul pedagogic
„Alecu Russo” din Bălţi. Se mândrea că eu şi Floarea ne zbatem să obţinem
studii superioare. Mezina Floarea, născută în cumplitul an al foametei, 1947, a
absolvit facultatea de limbi străine la acelaşi institut din Bălţi, la
specialitatea profesoară de limba engleză. În acei ani, rar care absolvent din
şcolile româneşti, unde se învăţa în principal franceza, reuşea la engleză.
După absolvirea facultăţii, Floarea a primit repartizare pentru doi ani de
muncă obligatorie în localitatea Tătăreşti din raionul Cahul. Acolo şi-a găsit
ursitul, au trecut împreună cu traiul şi serviciul în oraşul Cahul, rămânând
până la sfârşitul vieţii departe de baştină. Dar cea mai dureroasă a fost
despărţirea de Veronica, primul copil în familia noastră mare. A învăţat şi ea bine
la şcoala primară, însă i-a fost predestinat cu totul alt drum”.
După ce anul trecut
a pierdut-o şi pe Floarea, Valeria se plânge că a rămas singură şi nemângâiată
pe lume. Are prietene, multă înţelegere şi dragoste aproape – de la soţ; şi de
mai departe – de la fiica Elena, care şi-a găsit fericirea familială în
Portugalia. Însă cu nimeni nu-şi poate împărtăşi simţirile, temerile, durerile
aşa ca în timpul scurtelor întâlniri cu surorile. Deşi le despărţea diferenţa
mare de vârstă (e cu 16 ani mai mică decât Veronica şi cu 9 mai mare decât
Floarea), dar şi mai mult distanţa şi vămile dintre cele trei state, surorile
erau inseparabile sufleteşte. Până în 1956, când Veronica a venit prima dată la Ropcea, după refugiul în
România, o cunoştea mai mult din suspinele părinţilor. Or, era prea mică ca să
înţeleagă ce se petrece în jurul ei, atunci, în 1944, când sora a trecut
frontiera, cu un suman pe spate şi câteva lucruri în traistă. În 1940, până la
năvala ruşilor, Veronica s-a măritat cu un tânăr înstărit, care lucra
administrator la boierul din sat. Soţul a reuşit să fugă cu boierul, iar tânăra
nevastă abia peste patru ani şi-a urmat bărbatul. Cât timp armata sovietică s-a
aflat pe teritoriul României, viaţa refugiaţilor a fost un adevărat coşmar. Autorităţile
sovietice cereau ca aceştia să fie expulzaţi, localnicii se temeau să-i
primească… Prigoniţi, stând mai mult ascunşi, cu timpul soţii au primit
locuinţă în comuna Clit de lângă Rădăuţi. Învăţată de mama cu lucrul de mână,
Veronica îşi câştiga existenţa cu împletitul, croşetatul, ţesutul covoarelor. Bărbatul
i-a murit de tânăr, la 40 şi ceva de ani, lăsând-o cu o fetiţă. A avut noroc
să-şi găsească un suflet blajin, care i-a fost reazem şi tată bun copilei. După
recăsătorie s-a stabilit la
Rădăuţi. Mulţi ani, familia de la Ropcea n-a avut nici o
ştire despre ea. Prima dată a venit în ospeţie în 1956, primind anevoios
învoirea cu ajutorul naşului de cununie care avea rude la Ambasada sovietică din
Bucureşti. De la Rădăuţi
a făcut cu trenul un înconjor prin vama de la Ungheni, căci numai astfel
se permitea intrarea din România în regiunea Cernăuţi. A fost mare bucurie la
întâlnire şi grozavă jale la despărţire. Fiind prima dintre ropcenii refugiaţi
care şi-a vizitat baştina, tot satul vroia s-o vadă, să afle veşti despre
neamurile pierdute fără de urmă. Ultima dată surorile s-au întâlnit toate trei la Rădăuţi în 2007, la
sărbătoarea celor 85 de ani ai Veronicăi. De câţiva ani scumpele surori, trecute
dincolo de-al lumii hotar, au lăsat-o pe Valeria cu un dor răscolitor.
Orice vârstă, cu
bucuriile ei
Spre deosebire de
surori, Valeriei i-a fost menit să nu se despartă de părinţi, să moştenească „frumoasa
casă cu balcon”, la care a tot adăugat câte ceva „întinerind-o”. Doar patru
ani, după Liceul Pedagogic, a lucrat la Cupca şi un an – în cătunul Hulub din satul
natal, unde mai demult funcţiona o şcoală primară. Revenind la baştină, şi-a
întâlnit fericirea de-o viaţă – pe viitorul soţ, Ilie Mihailiuc. De fapt, se
cunoşteau de la distanţă din anii de şcoală. Ilie era de pe malul stâng, iar ea
din dreapta Siretului. Odată, la o lecţie de limba maternă, obiectul ei cel mai
drag, profesorul Gheorghe Mihailiuc le-a spus: „Învăţaţi voi cum învăţaţi, dar
iată în clasa paralelă este un elev, Ilie Mihailiuc, dacă aţi fi şi voi stăruitori
ca el…”. La recreaţie Valeria a alergat cu ceilalţi colegi de clasă să vadă
cine-i acel deosebit Ilie Mihailiuc, gândindu-se că, la sigur, e vreun nepot
de-a profesorului de-i atât de lăudat. Nu-i era nici pe departe rudă, ci
într-adevăr un tânăr deştept, care, pierzându-şi de timpuriu mama şi având o
soră mai mică în grija sa, a fost nevoit să obţină studii superioare prin corespondenţă.
Când Valeria a primit loc de muncă la şcoala din Ropcea, Ilie era proaspăt
demobilizat din armată. La momentul căsătoriei, el îndeplinea funcţia de
primar, post în care a fost ales de săteni în două rânduri. Din partea soţului
a avut întotdeauna sprijin în activitatea pedagogică, reuşind într-o perioadă
să înzestreze cel mai bun cabinet de limba şi literatura moldovenească din
regiune (aşa au fost discriminaţi în perioada sovietică românii din nordul Bucovinei,
prin impunerea de a învăţa o limbă inexistentă). Datorită rudelor din Patria-mamă,
a avut acces la literatura română de valoare, încă în 1966, când a susţinut
examenele de admitere la
Institutul din Bălţi, impresionându-i pe examinatori prin
cunoaşterea scriitorilor clasici români. Cu orice prilej, când vine la
redacţie, îşi aminteşte cum făcea schimb de cărţi şi de experienţă în predarea
limbii materne cu fostul nostru coleg, Ilie Olar, care, până a se consacra
jurnalisticii, a lucrat ca profesor la Ropcea. În cariera-i pedagogică o influenţă
deosebită a avut-o şefa de studii, Maria Bejan – severă, dar o adevărată
doamnă, care se bucura de autoritate în raion. La cursurile de reciclare s-a
ataşat de profesoara Elena Pârgaru din Molniţa, legăturile de prietenie
continuând pe parcursul a 43 de ani. Le uneşte şi dorul după copiii plecaţi în
străinătate, prietena din Molniţa având un fiu în Canada. Împrejurările,
atmosfera cu semne de gâlceavă de mai târziu, au impus-o să renunţe la munca
îndrăgită degrabă după împlinirea vârstei de pensionare.
La anul va putea consemna un deceniu de când se află la
aşa-numita odihnă binemeritată, în ultimul timp fiind angajată cu mai mare
fervoare decât în perioada serviciului în lupta pentru viitorul românesc al
şcolii şi funcţionarea statutului limbii române la Ropcea.
A avut mare
bucurie, când fiica Elena şi-a ales ca obiect de studiu limba şi literatura
română, după absolvirea Universităţii Cernăuţene venind să lucreze în şcoala
din satul natal. Dar, în 2001, s-a „îmbolnăvit” şi ea de romantica ţărmurilor
însorite, părinţii rămânând alinaţi doar de nepoţelul Alexandru. După opt ani buneii
s-au despărţit şi de această unică mângâiere. Legându-şi destinul de un
portughez, Elena şi-a luat şi fiul la
Evora, un oraş situat la 80 kilometri de Lisabona. Băiatul acum
e în clasa a XI-a, demult vorbeşte fluent portugheza, iar secretele, cu un
coleg de clasă din Moldova, le schimbă în română, cu altul din Ucraina – în
ucraineană. În fiecare vară, Elena cu soţul şi fiul vin pe o lună-două la
părinţii din Ropcea, ginerele portughez preîntâmpinându-i să amâne tot lucru
mai greu până la sosirea lor. Nici în cele mai fantastice reverii, Ilie cu
Valeria nu şi-au putut imagina că vor ajunge până la capătul Europei, că vor fi
plimbaţi de fiica Elena pe itinerare de basm, vreo 5 mii de kilometri, ca să admire
şi ei minunile bătrânului continent. Poate le-o fi şoptit o zână bună în
copilărie, când păşteau mieii pe malul Siretului, că se vor scălda în apele
Atlanticului… Dar pe atunci visul la un pământ mult mai apropiat picura nectar
în oceanul de amar al românilor.
Maria TOACĂ
În imagine: nepotul
Alexandru, participant la activitatea artistică a elevilor de la Ropcea