05 aprilie 2020
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

Realitate şi politică

19 noiembrie 2013 р. | Categorie: Istoria neamului

De când ne ştim pe acest pământ, între etniile noastre, în particular, între ucraineni şi români, nu se cunosc conflicte militare, cu acaparări reciproce de teritorii. Dimpotrivă, avem o mulţime de fapte ce vorbesc despre colaborare şi ajutor reciproc.

Astfel, în luptele împotriva hoardelor tătare, alături de armatele cneazului galițian  Mstislav Udatnyi, (norocosul), a participat şi socrul său, Kuthen, hanul Cuman, pe atunci stăpânul Daciei;

-în unităţile căzăceşti îşi făceau serviciul militar mulţi moldoveni, dar şi cazaci –  în oştirile de mercenari ale domnitorilor moldoveni;

-hatmanul Mazepa, cu rămăşiţele armatei, rămase în consecinţa bătăliei de la Poltava, îşi găseşte refugiu pe pământurile României;

-urmaşii credinţei ortodoxe de rit vechi (lipovenii), printre care şi ucraineni, trăiesc şi-şi păstrează credinţa în România;

-mulţi albgardişti şi-au salvat viaţa de urgia comunistă pe teritoriul României;

-declaraţia de independenţă a Ucrainei, din 1918, primul o recunoaşte guvernul României;

-în primul război mondial (1914-1918) armatele române au luptat alături şi de cele ucrainene;

-în anii groaznici (1932-1933), când poporul ucrainean era cosit de urgia foametei, guvernul României, în repetate rânduri, propune fostei uniuni ajutor umanitar pentru Ucraina, însă de fiecare dată ajutorul era refuzat cu cuvintele: „În Ucraina nu există foamete, aceasta e o născocire a propagandei burgheze”;

-pe teritoriul României se găsesc o mulţime de localităţi ale bejenarilor ucraineni, cât şi în Ucraina a fugarilor din dreapta Nistrului;

-cu părere de rău, numai în cel de-al doilea război mondial, armatele române sunt nevoite (!) să intre pe  teritoriul Ucrainei, dar acest pas a fost îndreptat împotriva uniunii sovietice şi nici într-un caz împotriva Ucrainei. Principalul şi unicul vinovat al celor nelegiuiri este hrăpăreţul şi odiosul pact Molotov-Ribbentrop.

Şi încă o dovadă ce ne vorbeşte adevărul despre relaţiile frăţeşti între popoarele noastre – ajutorul acordat credincioşilor ortodocşi din vestul Ucrainei, când aceştia se găseau la mare strâmtoare din partea catolicismului:  în 1565, în or. Lviv, domnitorul Moldovei, Alexandru Lăpuşneanu, pe socoteala lui, înalţă o biserică de toată frumuseţea, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, aducând materialul de construcţie şi meşterii din Moldova. În 1571, această capodoperă de artă e distrusă de un năprasnic incendiu, dar e reconstruită pe mijloacele Movileştilor (1591-1629), la care participă şi domnitorul Miron Barnovschi. Negustorul Constantin Corneact, care se afla în serviciul lui A. Lăpuşneanu, ridică turnul-clopotniţă de 65 metri. Sfinţirea bisericii, la care a participat şi Petru Movilă, a avut loc în 1631. Cu această ocazie, Miron Barnovschi dăruieşte o cruce din lemn de chiparos, împodobită cu pietre scumpe. Biserica respectivă a avut o valoroasă colecţie de cărţi vechi, icoane şi obiecte de cult, donate de Ieremia Movilă şi alte personalităţi din Ţările Române.

În anii 1843-1844, domnitorul Vasile Lupu a ctitorit, tot la Lviv, Biserica Sfânta Parascheva, înălţată de meşteri moldoveni, fiind sfinţită de Mitropolitul Moldovei Varlaam. Cuvintele de pe frontispiciul sfântului locaş: „Vasile Voievod bojiu milostiu zemli moldavscoi” aparţin tot lui Varlaam. Toate sculpturile, icoanele, iconostasul ne amintesc de Moldova, chiar printre sfinţii iconostasului se află un sfânt cu căciulă moldovenească. La Lviv se mai găsesc două temple româneşti – Biserica Sfântul Onufrie, unde, în 1654, domnitorul Moldovei, Ştefan Tomşa a fost decapitat şi îngropat, şi Biserica Sfântul Gheorghe, înălţată în 1787 de boierii refugiaţi din Moldova. Aici, chiar până în 1910, serviciile divine se oficiau în română.

Se mai poate adăuga şi faptul că marea tipografie din oraş a fost întemeiată de Miron Barnovschi, iar renaşterea ortodoxiei ucrainene se datorează lui Petru Movilă, Mitropolitul Kievului  (1633-1646), fiu de domn moldovean, care a întemeiat aici un colegiu umanist, a îndrumat activitatea tipografiilor şi a şcolilor ucrainene din Kyiv, Luţk, Ostrog, a întocmit lucrarea „Mărturisirea ortodoxă”. În pofida titanicii responsabilităţi pe care o avea, niciodată n-a uitat de Moldova sa.

Aceste şi alte dovezi grăitoare mă fac să mă întreb: „De ce suntem priviţi şi primiţi cu atâta răceală, neîncredere şi suspiciune, ca duşmani?”. Locuim în aceeaşi ţară, respectăm cu sfinţenie legile statului, ne îndeplinim obligaţiile de cetăţeni, trăim numai şi numai din propria noastră muncă. Cu ce facem noi Ucraina de ruşine şi de ce suntem priviţi de parcă suntem cu păr de lup? Dacă suntem creştini şi trăim într-o ţară creştină, de ce nu se respectă porunca: „Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi!”?

Todor NICOLAEVICI,

s. Suceveni, raionul Hliboca