În fiecare an, de Paşti, venim la Stejarul din Codrii Cosminului, să luăm lumina Învierii de la altarul credinţei, curaj, din izvorul vitejiei, şă-i pomenim pe arcaşii lui şi pe Ştefan cel Mare

În fiecare an, de Paşti, venim  la Stejarul din Codrii Cosminului, să luăm lumina Învierii de la altarul credinţei, curaj, din izvorul vitejiei, şă-i pomenim pe arcaşii lui şi pe Ştefan cel Mare

Pământul acesta ce „respiră româneşte sub picioare”, e „sfinţit de urmele lui Ştefan cel Mare” … Virtutea românească, virtutea strălucită/ De patrie şi lege, aici în sanctuar/ Se ştie-nmormântată. O dalbă zi-i sosită,/ Poporul stă-n genunche s-o-nveţe la altar”, scria în poemul „Închinare lui Ştefan-Vodă” Voievodul poeziei româneşti, Mihai Eminescu, care a luptat pentru reîntoarcerea Bucovinei, răpită de Imperiul Habsburgic, la sânul Patriei, cel care a trăit şi a creat sub semnul neîntrecutului şi neobositului ctitor al Neamului, viteazului „Apărător al creştinătăţii”, Domnitorul Ştefan cel Mare şi Sfânt – două personalităţi axiale, care impun blazonul de nobleţe al neamului românesc.

În fiecare an, în a doua zi de Paşti, venim aici, la Stejarul din Codrii Cosminului, să luăm lumina Învierii de la altarul credinţei, curaj, din izvorul vitejiei, să-i pomenim pe arcaşii lui şi pe Ştefan cel Mare, care ne-au apărat străbunele sacre meleaguri, tot ce ne-a lăsat Dumnezeu şi avem mai sfânt pe acest pământ: limba, tradiţia, credinţa, să nu vorbim o limbă străină, ci a mamei şi a tatei. Suntem datori să-i pomenim, căci suntem urmaşii lor, avem acelaşi sânge românesc.

Deşi demult hotarele Moldovei lui Ştefan cel Mare nu mai sunt întregi, dar sunt eterne ctitoriile sale – Limba, Credinţa, focul dragostei de Neam arde, nu se stinge în inimile multora dintre românii înstrăinaţi. Dar sunt  şi dintre acei a căror dragoste se limitează în poze şi postări pe Internet, să-i vadă lumea cât de patrioţi şi frumoşi sunt şi la chip, şi la suflet...

. Unde-i Ştefan Vodă să ne vadă cât suntem de dispersați, de  invidioşi, câtă dulceaţă şi laude avem pe buze, dar în inimă deloc bunătate, deloc credinţă, deloc demnitate. Totul e spoială, cum spunea Eminescu- - „În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază...".

Am dori în aceste zile de Înălţare şi Înviere să venim la mormântul celui care şi-a găsit veşnicul repaos la Putna, care ne-a lăsat cele mai frumoase ctitorii- Limba, Libertatea, Credinţa, această dorinţă fiind imposibilă, Arborele măreţ din Codrii Cosminului, unde Ştefan cel Mare cu vitejii săi arcaşi au repurtat una din cele mai mari victorii asupra leşilor, ne e Sfântul Locaş, Altarul de închinare al Neamului înstrăinat, unde în cele mai amare momente ne plecăm  sufletele şi înălţăm o divină cântare. Doar să fie auzită şi primită, căci nu avem vrednicia să îngenunchem în faţa acestui Sfânt Templu al Neamului, Neam răstignit pe toate crucile posibile ale Golgotei. Dar oricum, istoria noastră tragică puţin,  foarte puţin ce ne-a învăţat. Cum am fost spoiţi la suflet şi slugarnici, astfel  am rămas. Ce-i drept, unii mai au o boală ce nu se tratează: să fie mereu în centrul atenţiei. Să-i vadă toţi cât sunt de patrioţi. Adevăraţii patrioţi suspină această dragoste de Neam, n-o demonstrează. Spuneţi că prea mult critic? Nu e critică. Trebuie cineva să spună adevărul. Pentru aceasta tot ai nevoie de curaj. Priviţi-vă în oglinda sufletului şi veţi vedea fiecare ce „comori” tăinuiţi ...

Era mai sinceră, mai pură acea iubire de Ţară, de Limbă, de Înaintaşi, pe care o aveam în suflete în timpuri interzise, când veneam în taină la acest simbol al dăinuirii, pe cărărui ştiute de noi şi de părinţii noştri care ne-au altoit această dragoste de cele sfinte ale neamului încă din pruncie- să vorbim şi să ne rugăm în limba strămoşilor, limba română, să ne bucurăm de Învierea lui Hristos, Învierea şi Înălţarea Neamului Românesc prin moarte.

Felicia NICHITA-TOMA, "Zorile Bucovinei"