MAI ERAU CINCI LUNI PÂNĂ LA MAREA UNIRE…

Un răvaş cu destin mai fericit

decât viitorul celui care l-a scris

„Eu tare vă rog să-mi trimiteţi pachet, să plătiţi o slujbă la biserică şi să dăruiţi ceva pentru sănătatea mea. Bani să nu-mi trimiteţi, că bani am destui, nu-mi trebuie”, îi scria, la 12 iunie 1918, mamei sale, Iftina a lui Ion, ostaşul Gheorghe Costaş din Horecea Urbană, luat pe front de către austrieci. Probabil, dacă n-ar fi fost invitat la întâlnirea organizată de Consulul General al României la Cernăuţi, dna Eleonora Moldovan, în preajma sărbătoririi Zilei Naţionale a României, profesorul şcolar şi ghidul Universităţii Cernăuţene, Nicolae Costaş nu mi-ar fi povestit istoria acestui răvaş. L-a găsit cu vreo cinci ani în urmă printre hârtiile păstrate de bunica sa Veronica. La vârsta-i venerabilă de 92 de ani, bunică-sa deţine o adevărată arhivă a familiei. A strâns toate documentele din trecut (acte de vânzare-cumpărare a pământului, diferite bonuri de plată, scrisori) în credinţa că atunci când se va întoarce vechia şi dreapta orânduire va avea la mână dovezi pentru a-şi restitui bunurile luate cu hapca de sovietici. Această speranţă n-a părăsit-o nici astăzi, povara anilor făcând-o să creadă că Dumnezeu îi prelungeşte viaţa pentru a ajunge să-şi trăiască aievea visul.

Nepotul ei, Nicolae, e mult mai realist, dar n-o contrazice de teamă să nu-i întunece nevinovata-i reverie. Din cohorta romanticilor a fost şi tânărul Gheorghe Costaş, unul din fraţii bunelului lui Nicolae, adică unchiul tatălui său, Ion Costaş. Din scrisoarea, trimisă de pe frontul primului război mondial  mamei sale şi păstrată până astăzi, se subînţelege că era un tânăr foarte cuminte, cu dragoste de neamuri şi pământul natal, că avea vise frumoase…

Dar până a trece la conţinutul scrisorii, s-ar cuveni să fac puţină lumină în ramurile familiei profesorului Nicolae Costaş. Bunelul său Constantin a mai avut doi fraţi şi o soră. Tatăl lor Ion a căzut pe frontul primului război mondial, dându-şi viaţa pentru împăratul austriac. Unul din fraţi, Florea Costaş, a fost luat de soldaţii muscali, în timpul unei invazii devastatoare prin Cernăuţi. A fost mânat cu armata rusească până la Donbas, dar s-a întors nevătămat acasă. Năpasta, însă, îl pândea mai departe, şi, pe semne, i-a fost scris în zodii să moară nu de gloanţele inamicului, ci de lama de cuţit al unui om de-al nostru. Florică a fost înjunghiat de moarte într-o încăierare cu flăcăii, la hramul de la Mahala, în anul 1924.

Gheorghe, cel de la care se păstrează scrisoarea, s-a întors nevătămat din măcelul primului război mondial, fiind martorul intrării paşnice a Armatei Române eliberatoare pe mult pătimitul pământ al Bucovinei. Tânărul abia trecut de 20 de ani s-a căsătorit cu o femeie vădană, care şi-a pierdut bărbatul pe front. Văduva avea deja cinci copii maturi. Era cu 18 ani mai în vârstă, dar diferenţa mare nu le-a încurcat soţilor să trăiască în bună înţelegere. Faimoasa „eliberare” din 1940 i-a găsit cu grijile ridicării unei case noi, iar următorul an a fost fatal pentru Gheorghe Costaş şi nevasta sa. Din cauză că unul sau doi fii de-ai soţiei au trecut graniţa de stat a U.R.S.S., ajunsă să se întindă până la jumătate din istorica provincie a României, gospodarii au fost deportaţi în Siberia, împreună cu alte zeci de mii de români, scoşi din case în noaptea de 13 spre 14 iunie 1941.

Pe la alţi horeceni, care au avut neamuri mânate în lagărele din Siberia şi Kazahstan, peste câţiva ani începuseră să sosească scrisori. Iar rudele lui Gheorghe Costaş n-a primit de la el nici o veste. O femeie din Ostriţa, revenită la baştină peste mulţi ani, le-a spus că Gheorghe a murit degrabă după ce a ajuns la locul exilului, iar despre soţia  sa nu ştia nimic. Aşteptându-i până în 1964, fratele Constantin, care avea grijă de casa lui Gheorghe cel dispărut, i-a dat-o fiului său Ion (tatăl profesorului Nicolae Costaş). E o întâmplare fericită în această tragică istorie că gospodăria familiei deportate n-a nimerit pe mâini străine. Nicolae crede că nimeni nu s-a lăcomit la ea, deoarece casa era neterminată, fără de acoperiş. Astăzi tânăra sa familie trăieşte într-o casă nouă, construită pe locul rămas de la moşul Gheorghe, lângă căsuţa începută de el. Despre acel moş cu un destin atât de tragic ştie din povestirile bunicii Veronica, dar şi mai multe din cele trei mici pagini ale scrisorii împăturite în formă de plic.

„Şi pe la voi o rodit cireşile?..”

Nicolae descifrează uşor cuvintele scrise cu creionul, căci cunoaşte pe de rost conţinutul scrisorii. Luând-o de la el cu mâini tremurânde, temându-mă ca hârtia bătrână de aproape o sută de ani să nu se risipească la prima atingere, o parcurg nerăbdătoare cu ochii. Cuvintele sunt aşternute citeţ, lizibil, însă, fiind scrise cu creionul, literele s-au şters pe alocuri. Deşi cele indescifrabile se subînţeleg uşor, acasă mi-am pus ochelarii pentru citit, apoi am luat în mână şi o lupă, dornică de a pătrunde în savoarea frazelor, de a mă minuna de caligrafia impresionantă. Cel mai incredibil mi s-au părut următoarele cuvinte: „Şi aista plic (adică scrisoarea n. a.) am scris cu mâna mea, dar voi nu-ţi crede, că eu nu ştiam a scrie când am fost acasă. Dar amu m-am învăţat. Întâia dată mai urât scriam, dar amu pot bine. N-aveţi grijă că mai scriu plicuri şi voi scrieţi la mine, căci tare mă mai bucur când capăt plicuri de acasă”.

Din scrisoare nu e clar, nici rudele de astăzi nu ştiu în care an Gheorghe Costaş a fost luat la război şi pe care front a luptat. E cert, însă, că tânărul la momentul mobilizării era analfabet (lucru cam rar întâlnit în perioada austriacă) şi a învăţat să scrie în tranşeele primului război mondial. Chiar din primele rânduri scrise acasă pentru prima dată cu mâna sa se vede că a avut învăţători foarte iscusiţi. Înduioşătoare este adresarea de la începutul scrisorii: „Mai întâi de toate, eu Gheorghe, mă închin de sănătate la voi, drăguţă Mămucă, şi la dragii frăţiorii mei Florică şi Constantin şi Aniţuca. Eu sunt sănătos, care sănătate vreau să vă dăruiască bunul Dumnezeu şi vouă. Şi voi mi-aţi scris că calul îl ţineţi tot şi el s-a făcut mai Frumos de cum era”. Nu putem să nu sesizăm gingăşia fiului faţă de mamă-sa, respectul şi dragostea exprimându-le şi prin scrierea cuvântului cu literă mare. La fel scrie şi cuvântul „Frumos”, convins, probabil, că altfel nici nu se poate când aduce vorba despre căluţul de acasă. Din scrisoare mai aflăm că la început de iunie 1918 pe acolo pe unde era ostaşul din Horecea ploua mult şi tare, că „la un loc” cu el mai erau „Nicolai al lui Petru, şi din Molodia, şi din Ostriţa, şi din Roşa suntem la un loc”.

Neamurile din Horecea au aflat peste decenii din scrisoarea ştampilată la 13.VI.18 despre răpirea lui Florică de către muscalii care au incendiat de câteva ori Cernăuţiul în primul război mondial. Consolându-şi mama, Gheorghe îi scrie: „Şi eu tare m-am bucurat că am auzit că ai venit frate Florică acasă, şi tu drăguţule frate Florică să-mi scrii cât mai multe plicuri, şi voi Mămucă nu plângeţi după mine, nu vă luaţi la cap, că destul după Florică aţi plâns, şi amu Florică a venit acasă, va da Dumnezeu şi m-oi întoarce şi eu acasă”. Mai departe îi linişteşte pe cei dragi cu vestea bună: „..voi mi-aţi scris că aţi auzit că eu sunt la spital, dar nu credeţi ce spun alţii, că eu sunt sănătos, mulţumesc lui Bunul Dumnezeu că încă eu nu ştiu cum e la spital, dar nici nu trebuie să ştiu, căci bun îi Dumnezeu şi m-a ferit de spital”.

Rupt de la coarnele plugului, feciorul de ţăran, silit să stea în tranşee, se interesează de treburile gospodăriei: „…şi pe la voi o rodit cireşele şi vişinele, că pe aici se coace, sunt destule, că eu nici mai multe de 10 n-am mâncat. Şi căruţă aţi cumpărat ori nu? Şi tu frate Florică să faci un portret, să-mi dai cum mai degrabă. Şi popşoii îs frumoşi pe la voi, aţi prăşit deodată ori încă nu? Tata vă scrie poate? Eu am când scrie că n-am ce lucra aici…”.

Amintindu-le că tare se mai bucură când primeşte plicuri de acasă, soldatul îşi termină scrisoarea în dulcele stil popular: „Şi mai mult n-am ce vă scrie, numai dor şi bucurie, şi mai mult n-am ce vă spune, numai dor şi vorbe bune, la voi dragă Mămucă şi la dragii frăţiorii mei”.

S-au perindat 95 de ani şi câteva luni de la acea zi de la începutul verii, când la Horecea se coceau cireşele, porumbul se ridica numai bun de prima praşilă, iar undeva departe de meleagul natal un tânăr, de curând învăţat să ţină creionul în mână, le scria celor dragi „plicuri”. Întors cu bine de pe front acasă, Gheorghe s-a pierdut într-un alt „război” – cel mai groaznic pentru românii noştri fiind „războiul” din timp de pace, declanşat după 1940.

Maria TOACĂ

În imagine: Nicolae Costaş, parcurgând cu ochii şi cu sufletul legendara scrisoare