„Cel mai mult mă tem că toate acestea vor fi în zadar și nu vom înțelege niciodată sensul cuvintelor „dacă vrei pace, pregătește-te de război”, a spus Pavel Isacenko, un militar din Bucovina
10 iunie 2022 р. | Categorie: Noutăţi
„Cel mai mult mă tem că toate acestea vor fi în zadar și nu vom înțelege niciodată sensul cuvintelor „dacă vrei pace, pregătește-te de război”, a spus Pavel Isacenko, un militar din Bucovina
A fost nevoie de doar trei luni (chiar mai puțin) pentru a-mi schimba radical atitudinea față de cei de alături pentru a înțelege că „ieri” nu mai este, iar „mâine” poate să nu fie deloc. Mi-e frică de multe aici, în război…Și nu mi-e rușine de această frică, nici un gram. Dar ceea ce mă tem cel mai mult este că totul este în zadar. Că toate viețile zdrobite, schilodite, destinele frânte, orfanii, că toate acestea vor fi în zadar și nu vom înțelege sensul cuvintelor „dacă vrei pace – pregătește-te de război”. Spre regret, așa este.
Astăzi se împlinesc exact trei luni de când am schimbat adidașii pe beretă, mașina de tatuat pe automată. La trei luni după ce m-am obișnuit să umblu cu capul acoperit, cei mai buni prieteni ai mei sunt cafeaua, țigările și cărbunele activ. A fost nevoie de doar trei luni (chiar mai puțin) pentru a-mi schimba radical atitudinea față de cei de alături pentru a înțelege că „ieri” nu mai este, iar „mâine” poate să nu fie deloc.
În această scurtă perioadă de timp, mi-am dat seama că viaţa este cu adevărat o „nimica toată” și cum pot, tremurând de frică într-un adăpost, sub foc de artilerie, să râd de povești și anecdote despre viață.
Mi-am amintit cât de mult îmi plăcea să privesc apusul, chiar dacă acum aceasta s-a amestecat cu neliniştea la căderea întunericului. Am învățat să dorm „jumătate de ochi închis”, să mă ridic brusc de pe pământ, de lângă „băieţi, care dorm foarte aproape”, am învățat să disting sunete căutând „ieșire/intrare” între ele. Altfel pentru mine răsună „ Art terapia”, iar prima persoană la care merg este un psihiatru. Ei bine, cel puțin pentru a-mi prescrie somnifere normale. Pentru a adormi…. Măcar timp de trei luni ...
Spun că viața era împărțită în „înainte și după”. Nu știu, pentru mine personal s-a schimbat la un moment dat. M-am săturat de jocuri, acum spun ceea ce gândesc și nu mai vreau să-mi pierd timpul cu vorbe goale, cu oameni care nu merită. Dacă omul este oaie, aşa va rămânea. A încerca să schimbi pe cineva înseamnă doar a pierde timpul prețios. Mi-e frică de multe aici, în război…Și nu mi-e rușine de această frică, nici un gram.
Dar ceea ce mă tem cel mai mult este că totul este în zadar. Că toate viețile zdrobite, schilodite, destinele înfrânte, orfanii, că toate acestea vor fi în zadar și nu vom înțelege sensul cuvintelor „dacă vrei pace – pregătește-te de război”. Spre regret, așa este.
Cum putem noi, ucrainenii, să nu înțelegem că drumurile ar trebui construite când poți proteja oamenii care vor circula pe aceste drumuri, iar oamenii nu vor înțelege că acele drumuri se află pe propriul teren, în casa lor, iar pentru el este necesar să lupte, așa cum spunea clasicul - „nu să mori, ci să ucizi”, atunci toate acestea vor fi în zadar. Aceasta este realitatea. Acum. Pentru noi.
Mi-e teamă că vom face din nou compromisuri nefavorabile, că ne vom uita din nou în ochii inamicului și vom vedea pacea acolo, că vom urmări videoclipurile strălucit regizate ale nemernicilor de politicieni şi vom ierta totul pentru o pace firavă. Oh, câtă nevoie avem de propriul nostru Mossad...
Dacă ai posibilitate să intri online să citeşti un flux de știri, sincer vorbind, nimic absolut nu înţelegi. Nimic - cum că noi învingem, apoi cum că suntem până la gât în …roşii… Apoi ne-au adus o mulţime de arme, apoi nu avem cu ce să luptăm. Toată lumea striga „Ura!”, aplaudă victoria..., dar, de fapt, stăm aici în ascunziş și îndurăm prostește bombardarea. Ei bine, nu prosteşte, dar suferim mult, ca niște luptători adevărați. Sunt doar puțin confuz - luptătorii sunt cei care suferă, da? Sau nu?
Sunt confuz. În orice caz, nu are sens să cazi în disperare sau să renunți la ideal. Pentru că nu asta este ieșirea din situaţie. Au trecut trei luni de zile lungi, înainte... dar ce urmează înainte...? - Victorie, ce altceva!!! Legând strâns șireturile la încălţăminte, îndreptând pantalonii și la treabă, luptătorule!
Glorie Ucrainei!
Pavel Isacenko, Facebook
Bukinfo
"Найбільше боюся, що все це буде дарма і ми так і не зрозуміємо сенсу слів "хочеш миру - готуйся до війни", - думки воїна-буковинця Павла Ісаченка з передової
Сьогодні рівно три місяці, як я змінив кросівки на берці, тату машинку на автомат. Три місяці як я почав звикати до майже постійного носіння головного убору, найліпшими моїми друзями стали кава, сигарети та активоване вугілля. Всього три місяці (навіть менше) знадобилось аби назавжди та кардинально змінити своє ставлення до життя, оточуючих, зрозуміти, що "вчора" вже немає, а "завтра" може і не бути взагалі.
За цей короткий проміжок часу я зрозумів що таке насправді "повний п*здець" і як можна, тремтячи від страху в укритті під арт обстрілами, реготати з життєвих історій та анекдотів.
Фото Павла Ісаченка, Фейсбук
Я згадав як мені подобається дивитись на захід сонця, нехай, навіть, тепер до цього додалася тривога в передчутті того, що принесе з собою темрява. Я навчився спати "в пів ока", зриватися з землі від "пацани, лягає дуже близько", навчився виокремлювати звуки шукаючи поміж них "вихід/прихід". По-новому для мене тепер звучить "арт терапія", а перший до кого я піду з лікарів - психіатр. Ну хоча б для того, аби виписав нормальних снодійних. Аби вирубило. Місяців так на три...
Кажуть, життя поділилося на "до і після". Не знаю, для мене особисто воно просто в якусь мить змінилося. Мені набридли ігри, тепер я кажу, що думаю в лице і більше не хочу витрачати час на ментальний пасадобль з іншими людьми - якщо людина поц, то скільки з нею не танцюй, вона поцом і лишиться. А намагатись когось змінити - лише втратити дорогоцінний час. Я багато чого боюся тут, на війні, мені страшно до усрачки, як сказав один мій побратим (мовою оригіналу) :"очко не кружка". І мені за цей страх не соромно аж ні грама.
Але найбільше чого я боюся - це того, що все це дарма. Що всі обірвані життя, скалічені долі, сироти, що все це буде дарма і ми так і не зрозуміємо сенсу слів "хочеш миру - готуйся до війни". На при великий жаль, але так воно і є.
Як ми, українці, не збагнемо, що будувати дороги треба тоді, коли ти можеш захистити людей, що цими дорогами будуть їздити, а люди не збагнуть, що ті дороги - лежать на їхній, власній землі, у їхньому домі, а за нього треба боротися, і як казав класик - "не вмирати, а вбивати", то все це буде дарма. Така реальність. Нині. Для нас.
Я боюся, що ми знову підемо на невигідні компроміси, що знову будемо дивитись в очі ворогові і бачити там мир, що поведемося на блискуче зрежисовані ролики б*ядських політиків "в русі на камеру", що пробачимо заради хиткого миру. Ох, як же нам потрібен власний Моссад...
Як випадає можливість вийти в мережу, листаючи стрічку новин, я, чесно кажучи, ніхєра вже не розумію. От ніхєра. То ми перемагаємо, то - нам напихують по самі помідори. То нам привезли купу озброєння, то нам нема чим воювати. Всі кричали про той ленд ліз, ура перемога...а на ділі ми тут сидимо по укриттях і тупо терпимо обстріли. Ну не тупо, а терпимо потужно так, як справжні воїни. Я тільки заплутався трохи, а воїни - це ті, хто терпить, так? Чи ні?
Заплутався я, коротше кажучи. В будь-якому випадку, впадати у відчай чи опускати руки немає сенсу. Бо то не вихід. Довгих три місяці минули, попереду... а що попереду...? - Перемога, що ще б*ять!!!!! Затягнув шнурки на берцях, поправив штани і до роботи, воїн!
Слава Україні!
Павло ІСАЧЕНКО, пост у Фейсбук
