29 martie 2024
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

Astăzi sărbătorim Duminica Mare cu bombe, explozii, cu morţi şi răniţi… 81 de ani de la marea deportare din noaptea de 12 spre 13 iunie 1941 a românilor din nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţei

12 iunie 2022 р. | Categorie: Noutăţi

Astăzi sărbătorim Duminica Mare cu bombe, explozii, cu morţi şi răniţi… 81 de ani de la marea deportare din noaptea de 12 spre 13 iunie 1941 a românilor din nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţei

Deşi au trecut de atunci peste 81 de ani, dar şi acum îi îngheaţă sufletul, când se trezeşte uneori în zori, cu „tuc-tuc”-ul în urechi: „tuc-tuc, tuc-tuc, te duc, tuc-tuc”. Plânsul trenului răsună asurzitor, trecând-o fiorii, contopindu-se cu răcnetele copiilor  din vagonul morţii în care au fost îmbarcaţi în zorii zilei şi duşi în pustiurile Kazahstanului, unde cei 8 frăţiori fără nici o vină, cel mai mic având doar 2 anişori, împreună cu măicuţa lor,  au trecut prin infernul calvarului deportărilor staliniste. E îndeajuns doar să închidă ochii şi îi apare acel bordei până la geamuri sub pământ, unde se adăposteau, pe un aşternut din paie, pe un ger de 50 de grade,  9 suflete înfometate şi bucşite de păduchi din cauza sărăciei nemaipomenite. Iarna le îngheţa părul pe cap, iar spre primăvară, când zăpada se topea, bordeiul se umplea cu apă… Drama continuă- mii de vieţi sunt secerate de mâna aceluiaşi invadator rus, precum cu 81 de ani în urmă , după “elinberarea” ţinutului bucovinean de armata rusă mii de români deportaţi au rămas să putrezească în neagră străinătate fără mormânt şi cruci la căpătâi

CRUCEA SUFERINŢEI ŞI MORŢII  ÎN PUSTIUL KAZAHSTANULUI –

IARNA, ÎN BORDEI,  LE ÎNGHEŢA COPIILOR PĂRUL PE CAP

Deşi au trecut de atunci peste 81 de ani, dar şi acum îi îngheaţă sufletul, când se trezeşte uneori în zori, cu „tuc-tuc”-ul în urechi: „tuc-tuc, tuc-tuc, te duc, tuc-tuc”. Plânsul trenului răsună asurzitor, trecând-o fiorii, contopindu-se cu răcnetele copiilor  din vagonul morţii în care au fost îmbarcaţi în zorii zilei şi duşi în pustiurile Kazahstanului, unde cei 8 frăţiori fără nici o vină, cel mai mic având doar 2 anişori, împreună cu măicuţa lor,  au trecut prin infernul calvarului deportărilor staliniste. E îndeajuns doar să închidă ochii şi îi apare acel bordei până la geamuri sub pământ, unde se adăposteau, pe un aşternut din paie, pe un ger de 50 de grade,  9 suflete înfometate şi bucşite de păduchi din cauza sărăciei nemaipomenite. Iarna le îngheţa părul pe cap, iar spre primăvară, când zăpada se topea, bordeiul se umplea cu apă…

Nici nu-ţi poţi imagina prin câte chinuri poate trece un om! Câte poate îndura o fiinţă omenească?! Mai ales una plăpândă şi firavă, precum dna Aurora Opaiţ din Pătrăuţii de Jos, sora docentului universitar Ilie Popescu, preşedintele Societăţii „Golgota” a românilor din regiunea Cernăuţi. Născută în 1932, viaţa i-a pregătit nu puţine capcane, nu puţine furtuni s-au dezlănţuit asupra familiei sale – nu va uita cât Dumnezeu îi va da zile calvarul deportării în Kazahstan, crucea suferinţei, foametea care aproape că a secerat-o şi pe ea, şi pe frăţiorii mai mici, însă au rezistat vicisitudinilor sorţii.

„În 1941 tata a fost arestat, iar mama a rămas să crească, să educe şi să hrănească 10 copii, doi dintre care au murit. Când au năvălit a doua oară iscoadele sovietice şi ne-au distrus viaţa, în 1944, eram studentă în anul I la Liceul Industrial „Reuniunea femeilor române” din Cernăuţi. Au sosit pentru noi, românii înstrăinaţi de Neam şi Ţară, timpuri grele. Oamenii erau declaraţi „duşmani” ai noii puteri, arestaţi, întemniţaţi şi deportaţi. Peste doi ani, în august 1946, mai bine zis la sfârşitul lunii, cu două zile înainte de hramul bisericii din sat, venise şi rândul nostru.  Am fost treziţi în zorii zilei şi duşi cu forţa la Comisariatul militar din Hliboca. Nu le-au fost milă călăilor bolşevici nici de copii. Iar a doua zi am fost  transportaţi la închisoarea din Cernăuţi, unde am fost încarceraţi timp de o lună, apoi o lună în Lviv şi tot o lună în Harkiv. Mamei şi la doi copii le dădeau puţină mâncare, însă celorlalţi – nu, fiindcă n-am fost incluşi în lista deportaţilor. Din puţinul ce-l primea, mama împărţea celor 8 copii, astfel am reuşit să supravieţuim.

După o lună am fost îmbarcaţi în vagoane pentru transportarea vitelor şi tot duşi… Îmi sună şi acum în urechi acel „tuc-tuc, te duc, tuc-tuc…”. Jalea era mare. În acel vagon murdar şi bucşit de lume ce ne ducea la moarte erau peste o sută de oameni – bătrâni, tineri şi copii – nespălaţi şi înfometaţi. Ne năpădise păduchii. Miliţia ne-a luat cele mai bune lucruri, pe care mama reuşise să le ia de-acasă, căci nu a avut timp să se pregătească de plecare. După luni de chin şi foamete, în sfârşit, la 1 ianuarie, la ora 12 de noapte, istoviţi de drum şi foame, am ajuns într-un sat din Kazahstan. Cei mici răcneau de foame, încât oamenilor de serviciu de la primărie li s-a făcut milă şi i-au dat mamei două pâini şi apă, iar dimineaţa, când a venit primarul, văzând-o pe mama cu 8 copii, s-a speriat şi ne-a dat un bordei  din lut, pe jumătate în pământ, acoperit cu paie, cu nişte ferestruici mici, fără paturi. Dormeam jos pe paie, iar când gerul era de 50 de grade, ne îngheţa părul pe cap. Norocul nostru a fost  că fraţii mai mari mergeau la pădure şi aduceau lemne. Făceam foc şi ne încălzeam puţin, însă de la căldură zăpada se topea şi apa pătrundea în bordei. Noi, copiii, o adunam în nişte cutii de la conserve, căci farfurii nu aveam, şi o aruncam afară. Un chin era şi primăvara, când bordeiul se umplea până la jumătate de apă, în consecinţa topirii rapide a  zăpezilor. Leşinam de foame şi ne mâncau păduchii. Mama a vândut din puţinele lucruri ce-i mai rămăsese ca să aibă cu ce ne hrăni. Nu mâncam pe săturate, ci ca să nu murim de foame. Umblam şi cu cerşitul, iar  localnicii ne dădeau care o sfeclă, care un cartof, câte o căniţă de lapte şi mama ne făcea borş. Astfel, cu chin cu vai, am ajuns în primăvară”.

Iarna, românii decedaţi de foamete erau aruncaţi grămadă pe câmp

Nu ştiu dacă există un mai înfiorător iad, decât acel adus de „eliberatori”, când românii bucovineni s-au trezit nu doar fără Ţară, ci şi fără masă, fără casă, duşi în pustiuri ca să sfârşească în foamete şi mizerie, ca să li se şteargă urmele de pe acest pământ străbun. De altfel, masacrele de la Lunca şi de la Fântâna Albă au continuat încă câţiva ani prin nimicirea românilor autohtoni de către noul regim sovietic prin împuşcări, încarcerări, represiuni şi exilări.

La puţini dintre cei năpăstuiţi de soartă le-a zâmbit norocul să-şi revadă glia strămoşească, să sărute, de bucurie, pragul casei. Majoritatea celor duşi la moarte au rămas să zacă neîngropaţi sub zăpezile siberiilor de gheaţă, prin pustiurile kazahe rătăciţi, fără cruci la căpătâi şi nebociţi. Aurora Opaiţ din Pătrăuţii de Jos, raionul Storojineţ,  a fost printre norocoşii care au trecut prin infernul calvarului stalinist, dar au reuşit să supravieţuiască. Deşi au trecut de atunci peste 70 de ani, se cutremură toată, îi îngheaţă şi acum sângele în vine, iar lacrimile îi curg şiroaie şi azi, când îşi aminteşte de acele zile negre,  de foametea şi chinul durerii.

„Să nu mai treacă nimeni prin iadul ce a înghiţit de viu multe suflete de români. Pe noi, probabil, ne-au salvat rugăciunile mamei către Dumnezeu. Suflete nevinovate, am trecut prin focul iadului aici, pe pământ, în pustiurile înfiorătoare ale Kazahstanului. Oamenii îşi dădeau duhul în chinuri, înfometaţi şi degeraţi.

Iarna, românii decedaţi de foamete era aruncaţi grămadă pe câmp. Primăvara, după ce  începea să se topească zăpada, câmpiile sălbatice erau pline de ciori, care ciuguleau corpurile neînsufleţite, îngheţate, ale românilor decedaţi în consecinţa foametei şi bolilor, îngropaţi sub mormanele de zăpadă şi gheaţă. Ca să nu murim şi noi de foame, cum numai a sosit luna martie, împreună cu fraţii Aurel şi Dragoş, Dragoşel, cum îl alintam, căci era cu doi ani mai mic, am hotărât să fugim, înţelegând că mama, după ce a dat pe mâncare toate lucrurile luate de-acasă, nu mai are ce vinde şi, deci, nu va mai avea cu ce hrăni atâtea guri înfometate. Când însă am ajuns în Ural, l-am pierdut pe fratele cel mai mare, adică pe Aurel, rămânând doar cu Dragoşel. Nu aveam bani ca să ne cumpărăm bilete la tren pentru a merge mai departe, nici de mâncare. Sleiţi de puteri din cauza foamei şi istoviţi, ne mâncau păduchii, nu ne mai puteam ţine pe picioare, cădeam. Aşteptam până trenul se pornea din gară, apoi ne urcam repede şi ne ascundeam în toaletă, unde puteam.

Când am ajuns în Celeabinsk, miliţia a aflat că în trenul în care călătoream se ascunseră nişte bandiţi, au înconjurat vagoanele şi ne-au descoperit şi pe noi. Ne-au dus în gară la postul de miliţie. Văzând că nu ştiam rusa, au găsit şi un translator, care ne-a întrebat de unde venim. Am minţit că venim de la bunei şi mergem acasă, la părinţi. Fratele, de slăbit ce era,a leşinat. Ne-au dus la o casă de copii, unde ne-au hrănit şi ne-au spălat, căci eram bucşiţi de păduchi. Eram numai oase şi piele, nici nu puteam vorbi de foame. După zece zile ne-am mai revenit. Pe mine m-au dat la FZO, unde şase luni am învăţat meseria pentru a munci la fabrica de turnare a metalelor din Celeabinsk. Mergeam la Dragoşel de două ori pe lună, căci mai des nu aveam posibilitate. Iar băieţii cei mai mari de  acolo, ştiind că e român, îşi băteau joc de el, snopindu-l în bătăi. Odată au încercat să-l înece. El însă era isteţ, ştia a înota şi tot pe sub apă a ajuns la alt mal al râului. Nişte oameni, văzându-l gol şi tremurând de frig, i-au dat o cămăşuţă şi l-au hrănit, apoi l-au adus la casa de copii. Fratele se îmbolnăvi, era în gura morţii şi directorul, fost militar, mobilizat de pe front, dar om foarte bun, a venit şi mi-a spus că Dragoşel e foarte bolnav şi se teme să nu moară, trebuie internat în spital. Fratele însă nu vroia nici în ruptul capului, avea frică să nu-l las acolo şi să nu plec singură acasă. Am stat trei zile cu el în spital, apoi i-am promis să-l vizitez mai des.

După ce toamna am terminat şcoala, ne-au dus la lucru într-un lagăr dintr-o pădure, unde îşi ispăşeau pedeapsa 600 de criminali. Eram un grup de adolescente, iar un militar dintre cei care ne păzeau, un căpitan, a spus: „Măi fetelor, voi toate o să fugiţi de aici, căci câte au fost, toate au spălat putina”. Aşa a fost, căci nu mă părăsea gândul să ajung cât mai repede acasă.

După ce am primit salariul, am adunat ceva bani de drum, la 7 noiembrie, de ziua revoluţiei, când era parada şi nimeni nu ne păzea, am părăsit neobservată lagărul şi m-am dus la casa copilului şi i-am spus directorului că-l iau pe Dragoşel şi plecăm acasă. Om bun la suflet, directorul ne-a scris şi o adeverinţă, să avem  cu noi măcar un document, iar bucătăresele ne-au pregătit de-ale gurii de drum. Seara directorul ne-a condus până la gară, de unde am luat trenul până la Harkiv. L-am lăsat în gară pe Dragoşel, cu merindele în trăistuţă şi am mers la casă să cumpăr bilet la Harkov. Iar bandiţii i-au smuls din mâini trăistuţa şi au fugit, astfel am rămas din nou fără mâncare, căci la magazine se vindea totul pe cartelă, dar noi nu aveam documente.

Am călătorit trei zile fără mâncare. Din Harkov am luat trenul spre Odessa, iar când ne-am văzut ajunşi acolo, ne-a părut că am nimerit în rai. Îi auzeam pe oameni vorbind româneşte, ne-am dus cu nişte femei din sat la tren, dar nu aveam paşapoarte, căci aici era frontiera şi militarii sovietici controlau paşapoartele. O femeie a spus că suntem copiii ei şi aşa am ajuns la Cernăuţi, cu ajutorul Celui de Sus”.

Când au ajuns la Cernuţi şi au coborât din tren, de bucurie Aurora a sărutat pământul şi îi curgeau lacrimile şiroaie pe obraji. Dar Pătrăuţii erau încă departe. Erau leşinaţi de foame şi au observat că, în stradă, o femeie vindea mălai şi lapte. S-au apropiat de ea, întrebând-o cât costă. Femeia i-a privit, apoi a întrebat de unde vin şi încotro ţin calea. Când a auzit că vin din Kazahstan, le-a dat mălai şi câte o căniţă de lapte. Fără să ia vre-un ban, spunându-le: „Măi copii, mâncaţi de sufletul bărbatului meu, care a fost omorât pe front”.

„Abia atunci, după luni de foamete şi suferinţă, am mâncat pe săturate şi i-am mulţumit femeii”.

Văzând dragostea românilor băştinaşi faţă de Ţară stăpânitorii au hotărât să-i nimicească, să-i şteargă de pe faţa pământului ca Neam

Puţini au avut puterea să reziste la toate încercările destinului, ducându-şi crucea până la capăt. N-a uitat însă nici foametea îndurată, când nu avea ce pune în gură câte trei şi mai multe zile, nici bordeiul din pustiurile kazahe ce când se topea zăpada se umplea cu apă. I-au rămas ca o rană sângerândă în suflet, o durere  pentru toată viaţa.

O DURERE PENTRU TOATĂ VIAŢA

După răpirea Bucovinei, localnicii au suferit mult, în consecinţa instaurării noului regim barbar şi tot sperau că o să se întoarcă românii. Dar călăii bolşevici, simţind această dragoste a băştinaşilor faţă de Ţară şi glia străbună, au hotărât să-i nimicească, să-i şteargă de pe faţa pământului ca Neam. Neagră şi amară le-a fost străinătatea tuturor românilor deportaţi fără vină. Puţini dintre cei duşi în surghiun şi-au văzut glia străbună, le-a zâmbit norocul să stea la soare şi să-şi încălzească oasele degerate în siberii pe prispa casei părinteşti. Mulţi au rămas să zacă în gropi comune prin stepele Kazahstanului, în Karelia, în îngheţurile siberiene, în lagărele morţii de pe ţărmurile lacurilor Ladoga şi Onega, fără cruce la căpătâi. La mulţi, foarte mulţi dintre ei nu li s-a întors nici măcar numele, gravat în metal pe troiţele înălţate în memoria martirilor neamului românesc. Grea şi anevoioasă a fost Golgota întoarcerii acasă a Aurorei Opaiţ din Pătrăuţii de Jos, dar a învins răul şi a scăpat de iadul stalinist. A avut putere să reziste la toate încercările destinului, ducându-şi crucea până la capăt. Are peste 90 de ani, însă nu poate uita prin ce iad au trecut după „eliberare” împreună cu mama şi fraţii.

”Am mers la gară să vedem la ce oră e trenul spre Pătrăuţi. Pe Dragoşel l-a furat somnul şi a aţipit. S-a trezit speriat şi în lacrimi, visând că l-a atacat un câine mare şi rău. „Nu-i bun deloc visul, Dragoşel, i-am spus, mergem de aici, căci până-n seară, până vine trenul, avem încă mult de aşteptat”. Eram îmbrăcată cu haine de la FZO, iar fratele – cu cele de la Casa de copii, căci altele n-am avut de unde să ne cumpărăm şi nici bani nu aveam. Fiindcă era zonă de frontieră, trebuia să avem cu noi paşapoarte, dar aveam doar adeverinţa ce ne-a dat-o directorul de la Casa de copii din Celeabinsk. Vedem că se apropie un miliţian de noi şi ne întreabă unde mergem şi dacă avem documente. O femeie din Ciudei a spus că suntem copiii vecinilor ei, însă el ne-a ordonat să-l urmăm. Atunci m-am rugat Celui de Sus: „Doamne, Iisuse, de surghiun ne-ai scăpat, salvează-ne şi de miliţie”. Ne temeam să nu ne ducă înapoi în Kazahstan. N-am reuşit să facem nici zece paşi, miliţianul s-a oprit şi ne-a spus: „Măi copii, duceţi-vă înapoi la gară!”.

Când ne-a văzut, femeia din Ciudei ne-a îmbrăţişat şi ne-a sărutat de bucurie. Însă la casă bilete nu ne-au vândut, căci nu aveam documente. Atunci un miliţian de serviciu i-a spus  să ne dea măcar până la Cuciurul Mare. Nu ştiam ce să facem, însă femeia cea din Ciudei ne-a luat de mână şi ne-am urcat în tren. A dat Domnul că grănicerii au controlat documentele până a ajunge la Cuciurul Mare, iar un bărbat din Pătrăuţi a spus că suntem copiii lui.

Am ajuns la Pătrăuţii de Sus la ora 12 de noapte. Până la Pătrăuţii de Jos aveam de mers cinci kilometri. Dragoşel a început să plângă, căci era foarte obosit. Mi-am amintit că aveam în acest sat o colegă de clasă şi am hotărât să mergem la ea. Am ajuns la miezul nopţii  Sub fereastră era o laviță şi ne-am aşezat pe ea. Dragoşel plângea. I-am spus să nu plângă, căci până dimineaţă nu e mult. Omul însă a auzit că cineva plânge şi vorbeşte sub fereastră, a aprins opaiţul şi a ieşit afară.  „Bună noapte, bădiţă Costea!”, i-am zis, bucuroasă că ne-a deschis. Soţia sa, Margalina, când ne-a văzut, ne-a luat în casă, spunându-i: „Ăștia-s copiii Veroanei!”. Avea şi ea cinci copii şi toţi au sărit de pe pat şi de pe cuptor să ne vadă. Eram tunsă  scurt ca băieţii, căci altfel n-au putut atunci, la Casa de copii din Celeabinsk, să ne descurce de păduchi.

Femeia ne-a dat să mâncăm borş, apoi ne-am culcat. Iar a doua zi am plecat acasă. Când am ajuns, am  sărutat prispa casei părinteşti, de bucurie c-am scăpat de străinătatea amară. Am găsit însă uşa spartă şi totul din casă furat. Am mers la un frate de-al mamei, Ion Popescu:  A dat Domnul că la începutul lui mai a ajuns acasă şi Aurel, fratele mai mare, care avea 16 ani. Pe Dragoşel l-a luat o soră de-a tatei, Dinuca Schipor, iar eu cu Aurel am rămas să locuim la unchiul Ion. Unchiul ne-a spus: „Măi copii, eu vă ar, puneţi în pământ şi stabiliţi-vă la casa voastră”.

Am venit cu fratele Aurel acasă, am găsit-o goală, totul distrus, a rămas doar un pat vechi, o masă fără un picior şi două scaune. În podul casei am găsit sub un căprior furca de tors şi două fuse. Am mer desculț la Crasna, căci nu aveam cu ce mă încălţa, am adus var şi am văruit casa.

Când ne-au deportat, mama i-a dat mătuşii Domnica două perine, iar când ne-am întors, ea m-a chemat şi mi-a dat câteva fuioare de cânepă. Am ţesut din ele două ţoluri şi două feţe de perne. Cu un ţol am aşternut patul, iar cu celălalt ne acopeream. Am semănat şi cânepă, am prelucrat-o, apoi toamna am ţesut pânză şi două tulpane. După doi ani s-a întors şi mama acasă, cu frăţiorii. A muncit sărmana acolo, în Kazahstan, de-a rămas doar pielea şi oase. Lucra din greu la tăiat pădure. Puţina pâine – 200-300 de grame pe zi – o împărţea la cinci guri. Au îndurat foame şi năcaz, dar când s-a întors a trebuit să cumpere casa părintească de la stat, căci „eliberatorii” ne-au confiscat-o. Mai trebuia încă să dea la stat pâine, carne, lactate, ouă etc. Dacă nu aveai,  trebuiai să cumperi, de nu puşcăria ştia de tine. De chin şi necaz n-am scăpat nici acasă, căci noua stăpânire lua de la oameni ultimul bob, până şi sufletul, apoi i-a forţat să se înscrie în kolhoz. De se împotriveau, Siberia şi închisorile ştiau de ei. Mult amar am mai tras şi din greu am muncit. Nici n-am crezut vreodată că o să trăiesc atâţia ani – peste 80”.

N-a uitat Aurora Opaiţ din Pătrăuţii de Jos nici după aproape 80 de ani calvarul deportării în Kazahstan, nici gerul, nici foametea îndurată, când nu avea ce pune în gură câte trei şi mai multe zile, nici bordeiul din pustiurile kazahe ce când se topea zăpada se umplea cu apă. I-au rămas ca o rană sângerândă în suflet, o durere  pentru toată viaţa.

Felicia NICHITA-TOMA , „Zorile Bucovinei”

Foto: Costică şi Ilie Popescu, fraţii Aurorei Opaiţ