19 noiembrie 2019
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

CU STRĂMOŞII ŞI ROMÂNIA ÎN SUFLET

9 decembrie 2013 р. | Categorie: Destine

CAPUL  CE  SE  PLEACĂ  PALOŞUL  NU-L  TAIE,  DAR  CU  UMILINŢĂ  LANŢU-L  ÎNCOVOAIE!

Fiind al nouălea copil în familie, mezinul Porfir SANDULEAC, moşul din Mălineşti, de altfel aşa l-am botezat noi, cei de la ziar, aproape că n-a frecventat şcoala. A făcut doar două clase la români şi acelea nu depline, căci erau timpuri grele, însă istoria României o cunoaşte bine. Ştie despre vitejiile celui mai neînfricat Voievod al românilor – Ştefan cel Mare, că „a domnit 47 de ani, timp  în care Ţara a atins apogeul său de dezvoltare şi înflorire ca stat, care, prin vitejie şi isteţime, a apărat  de duşmani, păstrând pentru urmaşi hotarele României Mari din Carpaţi până la Tisa, a purtat 47 de războaie, fiind înfrânt doar în două din ele, iar după fiecare bătălie înălţa câte un sfânt locaş spre veşnică pomenire”. Deşi are peste 90 de ani, însă o memorie excelentă, ca la carte. N-a uitat nici poeziile, pe care le-a învăţat la şcoală, fiindcă, după cum mi-a mărturisit prietenul ziarului nostru, Porfir SANDULEAC, păstrează strămoşii şi România în suflet. Astfel, într-o respiraţie a declamat  întregul poem „Movila lui Burcel”, de Vasile Alecsandri:

 Într-o zi de sărbătoare,

Într-o zi cu mândru soare...

Domnul Ştefan cel vestit,

Domnul cel nebiruit!

El pe cal încăleca

Şi cu mulţi voinici pleca

De la scara curţii lui

La biserică-n Vaslui.

Clopotele răsunau,

Steagurile-i se-nchinau...

 Iar poporul tot striga:

 "Să trăieşti, măria-ta!"

Apoi, fără a-şi şterge lacrimile ce-i șiroiau pe obraji, cu o memorie de invidiat, a recitat legendele istorice „Muma lui Ştefan cel Mare” şi „Daniel Sihastru”, scrise de Dimitrie Bolintineanu:


...Un orologiu sună noaptea jumătate.
În castel în poartă oare cine bate?
- "Eu sunt, bună maică, fiul tău dorit;
Eu, şi de la oaste mă întorc rănit.
Soarta noastră fuse crudă astă dată:
Mica mea oştire fuge sfărâmată.
Dar deschideţi poarta... Turcii mă-nconjor...
Vântul suflă rece... Rănile mă dor!"...


...— "Bunule părinte! Sunt rănit şi-nvins;
Însăşi a mea mumă astăzi m-a respins!
Viu sa-ţi cer povaţa dacă nu-i mai bine
Turcilor Moldova d-astăzi să se-nchine?"
Daniel Sihastru domnului a zis:
— "Mă înşeală-auzul ori eu am un vis?
Capul ce se pleacă paloşul nu-l taie,
Dar cu umilinţă lanţu-l încovoaie!...
După-aceste vorbe, Ştefan strânge-oştire
Şi-nvingând păgânii nalţă-o monastire.

 „Această povaţă ar trebui s-o ştie toţi românii din ţinut, fiindcă e actuală şi în timpurile noastre, când părinţii îşi înstrăinează copiii de străbuni, de grai şi neam, însă, din păcate, acum în şcolile noastre româneşti nu se învaţă istoria românilor. Am citit mai multe cărţi despre Ştefan cel Mare, care a repurtat şi o bătălie victorioasă  asupra leşilor în Codrii Cosminului, însă nici până acum nu i-a fost înălţat acolo un monument slăvitului şi viteazului Domn al Românilor, apărătorului creştinătăţii”.

Rămas orfan de tată, la vârsta fragedă de 5 anişori, Porfiraş, cum îl dezmierda mamă-sa, Mariuca, n-a prea fost răsfăţat, fiindcă erau timpuri grele, ci, de mititel, era pus să păzească bobocii, iar când avea 5-6 anişori, păştea de-acum cârlănaşii vecinilor, mai apoi umbla la mânat caii gospodarilor din sat, însă norocul lui a fost că fratele mai mare, Toma, născut în 19012, făcuse 4 clase la români şi, iubindu-l din tot sufletul pe mezinul Porfiraş, a dorit ca şi acesta să ştie carte.

 „Când a murit tata, mama a rămas cu 6 copii, căci 3 au decedat mai înainte. Fratele Toma, care era căruţaş, a învăţat 4 clase la români şi ştia carte. Avea un manual de clasa a 4-a, pe care mi l-a dat, ca să învăţ şi eu a citi şi să ştiu istoria românilor. Avea vreo 17 ani, era frumos şi voinic, dar şi dezgheţat la minte, îşi iubea mult Ţara şi neamul, dragoste ce mi-a inspirat-o şi mie. Mă iubea foarte mult şi pe mine, de aceea a insistat să învăţ carte. Îmi aducea jucării, hăinuţe, încălţăminte, desigur, nu noi, fiindcă erau foarte scumpe, dar încă bune de îmbrăcat. Însă mă punea şi să învăţ. Când pleca dimineaţa la muncă, îmi da cartea cea de clasa a 4-a, îmi arăta literele, iar seara când se întorcea de la lucru, mă întreba ce-am însuşit. Învăţam de două, fiindcă altfel biciușca ştia de dosul meu, vai şi amar era de chica, dar, mai ales, de urechile mele, care, când punea mâna fratele pe ele, se lungeau ca la măgar. Cu toate că mă iubea foarte mult, era aspru când mergea vorba de carte. Astfel, la 3-4 anişori ştiam de-acum a citi şi poezii pe de rost. Pentru aceasta i-am rămas recunoscător pentru toată viaţa. Pot spune că aproape că n-am umblat la şcoală, însă ştiu a citi şi în română, şi în rusă. Iar manualul acela de clasa a 4-a a făcut o minune – mi-a deschis dragostea pentru carte, de care nu m-am despărţit nicicând, la fel cum nu mă despart de ziarul meu cel drag „ZORILE  BUCOVINEI”, căci fiul Mihail mă tot probozeşte: „Ce-ţi trebuie să-l abonezi şi să scrii atâta la ziar? Ce ai din asta?”.

 Astfel, istoria românilor o cunosc bine anume din manualul acela de clasa a 4-a. Despre tragicul destin al domnitorului Constantin Brâncoveanu, decapitat la Constantinopol împreună cu fii săi, fiindcă nu se supunea turcilor, am aflat tot din acea scumpă carte. Şi despre neînfricatul, viteazul şi dreptul Voievod Vlad Ţepeş – tot din ea. Pe timpul domniei acestui mare iubitor de dreptate şi adevăr, în Ţara Românească nu exista vreun hoţ, bandit sau mincinos, căci aceştia imediat erau judecaţi la marea dreptate a Voievodului – traşi în ţeapă. N-ar strica în prezent  şi în Ucraina un Vlad Ţepeş, care să le mai potolească poftele nesăţioase şi hrăpăreţe boierilor de la conducere, să le „trezească” simţul moralităţii, dreptăţii şi cinstei judecătorilor corupţi”.

Or, să le demonstreze, că e stimat şi apreciat, fiului şi nepotului de lângă el, care nu prea agreează dorinţa bătrânului de a continua să fie în centrul atenţiei, în pas cu timpul, respirând româneşte, neobositul nostru corespondent  netitular,  Porfir SANDULEAC, ne-a invitat să-l vizităm  acasă, la baştină, în Mălineştii Noua Suliţei. Şi nu pentru că nu-şi poate duce bătrâneţile la Cernăuţi, căci, cu vacă în grajd, de care personal îngrijeşte, vine adeseori gătit şi parfumat, glumeţ şi nepărăsit de elanul tineresc, la noi, la redacţie. Ci, mai degrabă, să vadă rudele sale că are, totuşi, ceva „din  asta”, că scrie la ziar şi-l abonează, că-i plac glumele şi chiar dacă a trecut de vârsta-i nonagenară îi este dragă viaţa şi scumpe amintirile...

Felicia NICHITA-TOMA

(Va urma)