12 noiembrie 2019
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

CU STRĂMOŞII ŞI ROMÂNIA ÎN SUFLET II

11 decembrie 2013 р. | Categorie: Destine

HAI  SĂ  DĂM  MÂNĂ  CU  MÂNĂ

                                                                                                               CEI  CU INIMĂ  ROMÂNĂ...

Pe urmele bătrânului dac, am ajuns în astă toamnă la Mălineştii Noua Suliţei. La primărie ni s-a spus că Porfir SANDULEAC e plecat în raion şi trebuie să se întoarcă, apoi am aflat că deja s-a întors şi e la bar. N-am reuşit să-l prindem nici acolo, căci a trecut, ca o săgeată, de la bar,  la şcoală, unde  aveam să aflăm că, stimatul domn, după ce le-a dat câteva poveţe, a plecat spre casă. Ce-i drept, nu pe jos, ci ca un adevărat domn, cu o limuzină ce l-a lăsat la poartă. L-am ajuns şi noi din urmă, bucuroşi că, în sfârşit, am dat de urmele lui. Când ne-a văzut la poartă, sfătosul povestitor din Mălineşti, de bucurie, ne-a sărutat şi, îmbrăţişându-ne, a început să cânte,  cu mare veselie şi cu o voce melodioasă:

Hai să dăm mână cu mână
Cei cu inimă română,
Să-nvârtim hora frăţiei,
Pe pământul României!...

N-a terminat bine de cântat  „HORA  UNIRII”, devenită imn al românilor de pretutindeni, că au şi început glumele: „Stau cu moartea după cap, căci am peste 90 de ani, însă cu dragostea în sân. Dacă nu trec pe la bar să beau 50 de grame, nu mai mult, râde moşul şugubeţ,  nu mai am curaj de vorbă, mai ales cu profesorii de la şcoală, cu  consătenii mei harnici şi vestiţi, despre care am scris în „ZORILE  BUCOVINEI” atâtea articole. Dar pe Felicia Nichita-Toma şi Maria Toacă nu le întrece nimeni. Şi-apoi ca să scrii atât de mult şi încă atât de frumos, atât de interesant,  trebuie să ai cap, şi încă ce cap! Dar şi minte! Să ştiţi că şi eu  sunt dezgheţat bine la minte, cu toate că în cinci ani am reuşit să fac doar două clase. V-am spus poezii, acum am să vă cânt, să vedeţi cât de căpos sunt. Şi-apoi ştiu o mulţime de cântece încă de când umblam la şcoală, iar mai târziu, când eram băitănaş şi îmi curgeau ochii după fete, cântam de răsuna satul, împreună cu alţi flăcăi, cântece populare şi patriotice. Aşa că vreţi, nu vreţi, am să vă cânt şi vouă câteva, însă dintre cele patriotice, care mă ard la inimă, când îmi amintesc de trecutul nostru glorios. Deci, înarmaţi-vă cu răbdare multă, căci nu scăpaţi atât de uşor azi de mine. Voi începe cu unul patriotic –  „CÂND  A  FOST  SĂ  MOARĂ  ŞTEFAN”. Ascultaţi atent şi luaţi aminte:

Când a fost să moară Ștefan,

Multă jale-a fost în țară.

Cine ar putea să spună

Câte inimi sângerară?...

În ceardac cerând să-l ducă,

A luat în mâini ocheana,

Să mai cate încă-odată

La Moldova lui, sărmana!

Și de ce-a văzut într-însa

L-a cuprins întâi fiorul —

În ocheana fermecată

El citise viitorul!

Veacuri negre, de urgie,

Și de lupte, și de jale,

S-arătară, într-o clipă,

Fulgerând privirii sale...

Dintr-o dată, fără veste,

Fața iar i se-nsenină:

Pâcla grea deschide iarăși

Gene-albastre de lumină...

Ştiţi, m-am căsătorit cu soţia Nadejda la 10 mai 1942, de ziua Unirii Principatelor Române. Şi fiindcă  degrabă vom sărbători Ziua Naţională a României, voi continua cu un alt imn de suflet al românilor, „TRECEŢI  BATALIOANE  ROMÂNE  CARPAŢII”:

Un cântec istoric ne-aduce aminte

Că fraţii în veci vor fi fraţi.

Un cântec de luptă, bătrân ca Unirea

Voi compatrioţi ascultaţi.

Treceţi batalioane române Carpaţii

La arme cu frunze şi flori!

Ne-aşteaptă izbânda, Ne-aşteaptă şi fraţii

Cu inima la trecători!

Ardealul, Ardealul, Ardealul ne cheamă,

Nădejdea e numai în noi!

Sărută-ţi, copile, părinţii şi fraţii

Şi-apoi să mergem la război.

’Nainte!’Nainte spre marea Unire,

Hotarul nedrept să-l zdrobim,

Să trecem Carpaţii, ne trebuie Ardealul

De-o fi să ne-ngropăm de vii!

Cu săbii făcurăm Unirea cea mare,

Spre Alba cu toţii porneam.

Toţi oamenii ţării semnau întregirea,

Voinţa întregului neam!

Cu toţii eram regimente române

Moldova, Muntenia, Ardeal,

Fireasca unire cu Patria-mumă

Ne-a fost cel mai sfânt ideal...

’Nainte, căci apa, pământul şi cerul

Şi Dumnezeu este cu noi,

Români înainte, cu focul în mână,

Să tragem hotarele noi...”

După elanul cu care le-a interpretat, cu ochi înlăcrimaţi, am înţeles că aceste cântece, în care se zbate suflul patriotic, inima sângerândă a unui neam ce îşi aşteaptă încă izbânda, sunt leac şi alinare pentru românul Porfir SANDULEAC, cum, de altfel, pentru toţi cei bolnavi de dor de Patrie şi de Limba Română, de Libertate.

„Cred că mai aveţi puţină răbdare? Voi încheia cu „DEŞTEAPTĂ-TE,  ROMÂNE”:

Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte,

În care te-adânciră barbarii de tirani!

Acum ori niciodată croieşte-ţi altă soartă,

La care să se-nchine şi cruzii tăi duşmani!...”.

A avut perfectă dreptate românul cel isteţ şi sfătos din Mălineşti, când ne-a spus că „nu scăpaţi atât de uşor azi de mine”. De la amiază, am ascultat peripeţiile lui moş Porfir până s-a înnoptat de-a binelea, căci tare s-a mai bucurat gospodarul, care ne aştepta încă „de cu vară”, că ne-a văzut, „în sfârşit”, în casa sa.

Putea ajunge un mare scriitor, însă n-a avut posibilitate să frecventeze regulat şcoala, ci mergea „doar de sărbători, în postul Crăciunului, când cădea zăpada şi nu mai aveau cârlănaşii ce paşte, când se termina aratul şi toate  lucrările în câmp”, căci astfel a fost să-i fie norocul – soarta i-a hărăzit să vină pe lume în primăvara lui  1923. Erau timpuri grele după primul război mondial, apoi a început şi cel de-al doilea război mondial, năvălirea ciumei bolşevice...

„Tare mi-a mai fost dragă cartea.  Sora Aniţa, născută în1920,  care era cu trei ani mai mare decât mine, urma să plece în clasa I-a, dar eu mă ţineam scai de ea. Nu aveam pe atunci nici patru anişori, însă când am auzit că părinţii o dau la şcoală, iar eu rămân acasă să pasc bobocii, am început a răcni de s-au adunat toţi vecinii în jurul casei noastre, să vadă ce s-o fi întâmplat.  Iar mama, necăjită de atâta muncă, mă dojenea: „Ce urli, las-o mai moale cu şcoala, căci doar n-am să te fac popă!”. Însă când a venit directorul să le spună părinţilor s-o dea pe sora la şcoală, tata, Simion Sanduleac sau Băhniş, cum era botezat de săteni, fiindcă aici unde locuiam era o bahnă şi un crâng de toată frumuseţea, unde se întreceau la doinit privighetorile, i-a spus că dacă mă ia şi pe mine, o dă pe Aniţa în clasa I-a. Astfel am devenit şi eu şcolar la vârsta fragedă de 3-4 anişori. Aniţa încă nu ştia nici alfabetul, iar eu citeam de acum, instruit de fratele Toma. Era în postul Crăciunului şi copiii trebuiau să recite poezia „Păsărica-n timpul iernii”, însă nimeni nu ştia. Atunci învăţătoarea s-a apropiat de mine şi cu glasu-i blând m-a întrebat: „Porfiraş, dar tu ştii?”. „Da, dnă învăţătoare”, i-am răspuns şi mândru de sine am declamat poezia. Atunci dna Verginia le-a spus supărată leneşilor: „Nu vi-i ruşine, bobocul acesta ştie, dar voi – nu?”. Apoi i-a pus la perete, să stea cu mâinile întinse, iar dacă careva se mişca, îl lovea cu o vargă lungă. Însă să nu vă faceţi impresie greşită că dna învăţătoare era rea şi snopea copiii în bătăi. Era severă doar cu cei certaţi cu cartea, însă pe mine mă răsfăţa, invitându-mă la ea, unde sta în gazdă, şi servindu-mă cu bomboane şi turte dulci, căci atunci nu prea erau bunătăţi. Ne luam la şcoală mămăligă puţin prăjită. Însă nici mămăligă nu aveau toţi. Când veneam cu dulciurile la şcoală,  colegii doreau să guste. Şi fiindcă înfulecau câte o gură mare,  aproape că nu-mi rămânea nimic din bunătăţile dăruite. Dar întotdeauna mă împărţeam cu ei.

Am făcut două clase în cinci ani nu fiindcă eram leneş la învăţătură, ci pentru că nu frecventam regulat şcoala, căci eram nevoit să umblu la lucru la cei bogaţi.  Când eram mai mititel, de cu primăvară, cum numai se dădeau oile la stână,  păşteam  mieii până cădea zăpada. Apoi, când am crescut ceva mai mare, umblam la mânat caii gospodarilor, la arat şi grăpat, până toamna târziu, iar la şcoală mergeam doar după ce se terminau muncile câmpului, înainte de Crăciun, însă atunci începeau sărbătorile de iarnă şi copiii aveau vacanţă.

Mai mult am învăţat singur, din manualul cel românesc de clasa a 4-a, pe care mi l-a dăruit fratele Toma. Era în el şi o poezie ce îmi  plăcea foarte mult –  „ŢARA  MEA”. Şi acum mă trec fiori, când o recit, căci, puţin ce ne-a rămas din „bărbăteasca vitejie”, care nu mai împodobeşte orice chip de bărbat.

...Acolo unde-s stânci şi munţi

Şi ca munţii nu clintesc

Voinicii cei cu peri cărunţi

În dor de ţară strămoşesc...

Acolo unde întâlneşti

Cât ţine ţara-n lung şi-n lat

Bătrâne urme vitejeşti

Şi osul celor ce-au luptat;

Şi unde vezi mii de mormane,

Sub care-adânc s-au îngropat

Mulţime de oştiri duşmane,

Ce cu robia ne-au cercat;

Şi unde dorul de moşie

Întotdeauna drept a stat,

Şi bărbăteasca vitejie

A-mpodobit orice bărbat,

Acolo este ţara mea

Şi neamul meu cel românesc!

Acolo eu să mor aş vrea,

Acolo vreau eu să trăiesc!”

Felicia NICHITA-TOMA

(Va urma)