06 aprilie 2020
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

SCUMPĂ-I AMINTIREA LĂSATĂ DE BUNICI!

14 decembrie 2013 р. | Categorie: Istoria neamului

Un CD cu fotografii şi unul cu înregistrări video de la o activitate extraşcolară a elevilor clasei a IV-A de la ŞM Boian mi-au aprofundat părerea de rău că n-am avut posibilitatea să onorez invitaţia lor. Şi nu din cauză că mi s-ar fi părut minor evenimentul, dar, într-adevăr, alte imperative mi-au împiedicat drumul spre Boian în acea zi. Doamna Eleonora Bizovi, farul de veghe al tradiţiilor străbune de la baştina atâtor buni români de odinioară, mi-a adus la redacţie aceste două discuri, cu rugămintea să-mi expun părerea despre activitatea creativă a învăţătoarei Maria Jalbă.

„N-ai primit colac şi ştergar, ca toţi oaspeţii invitaţi la acea activitate extraşcolară, dar, în locul darurilor ce întruchipează sufletul românesc al boincenilor, ţi-am adus eu de lucru, căci învăţătoarea acestor copilaşi merită un cuvânt de laudă şi de încurajare”, m-a probozit prieteneşte dna Bizovi, fără a ascunde că are un interes aparte întru susţinerea şi încurajarea ei.

Maria Jalbă îi poartă deja al patrulea an prin universul cunoştinţelor pe copilaşii din clasa cu limba română de predare (n-am crezut vreodată că voi ajunge să fac asemenea precizări, atunci când vine vorba de ŞM Boian). Cu mulţi ani în urmă i-a fost elevă, rămânând până în ziua de azi o fiinţă sensibilă şi foarte-foarte modestă.

Că e trup din trupul neamului şi o fire creativă am înţeles din scenariul după care elevii ei au încins o spectaculoasă feerie, consacrată tradiţiilor populare, costumelor naţionale şi, în special, ştergarelor – „o veşnică taină ce vine din bătrâni”. Nu peste mult timp, am avut prilejul să mă conving şi în privinţa modestiei, din schimbul a câtorva vorbe, când m-am aflat în şcoală cu un grup de profesori, participanţi la un seminar regional la limba şi literatura română. Deşi se spune că numai cu modestia nu ajungi departe, în 40 de ani de activitate pedagogică Maria Jalbă a reuşit să obţină titlul de învăţătoare de categorie superioară şi cel de metodist, principalul pentru ea fiind nu atât distincţiile primite pe parcursul desăvârşirii profesionale, cât ceea ce dăruieşte zilnic copiilor. Am observat că e o fiinţă care se teme de laudă mai mult decât de critică, deoarece niciodată nu s-a considerat superioară colegelor. Manifestând întotdeauna delicateţea de a nu supăra pe cineva, găseşte de cuviinţă că are ce învăţa de la alţii. Pe parcursul pregătirii impresionantei sărbători a ştergarului românesc a apelat la ajutorul şi cunoştinţele colegelor de muncă, la concursul părinţilor şi buneilor elevilor ei, îndeosebi a beneficiat de solicitudinea fostei profesoare Eleonora Bizovi. Mai pe scurt, toate rudele şi cei apropiaţi de tradiţiile şi obiceiurile satului au adus la şcoală comorile moştenite din generaţie în generaţie, transformând pentru o zi sala de festivităţi într-o casă mare românească, aşa cum e şi firesc într-o localitate populată de români.

Îndeosebi îi este recunoscătoare profesoarei Aurelia Bosovici, care a ajutat-o la coregrafie. „În tinereţe, mama doamnei Aurelia a participat, cu un ansamblu de dansatori din Boian, la un festival folcloric din Bucureşti. Multe figuri ale dansurilor din programul cu care au evoluat copiii au fost preluate de la vestiţii dansatori de odinioară ai Boianului şi, într-adevăr, putem spune că am prezentat perle coregrafice din străbuni”, mi-a mărturisit dna Maria.

Deşi străluceau prin albul imaculat al pânzei şi curcubeul broderiilor, nobleţea unei vârste venerabile a dominat expoziţia de ştergare ţesute la război şi cusute de mână. Probabil, copiii au răscolit până în străfunduri lăzile de zestre ale bunicilor, scoţând la lumină incredibilul fenomen că, în aceste timpuri ale expansiunii mărfurilor chinezeşti şi turceşti, în casele modern aranjate ale boincenilor îşi mai găsesc loc capodopere populare, lucrate de mâinile de aur ale meşteriţelor – covoare, broderii, ştergare, cămăşi cusute cu mărgele… Se păstrează undeva prin cămări lucruri ce n-au nimerit în vizorul persoanelor care umblau mai demult prin satele noastre, cumpărând pe copeici piese de artizanat de mare preţ. Făcând o mică abatere, îmi amintesc de colecţia extraordinară de costume populare, în principal româneşti, a unui ucrainean, pe care am văzut-o acum doi ani la Muzeul de Arte din Cernăuţi. Mi-a povestit că le-a cumpărat (multe i-au fost date pe degeaba) în timpul expediţiilor folclorice prin satele noastre. Mi-a arătat o cămaşă şi o cătrinţă, de mai bine de-o sută de ani, ce-au aparţinut unei femei din Boian, pentru care părinţii ei au vândut două vaci ca să i le cumpere, iar posesorul colecţiei le-a obţinut în schimbul câtorva ruble. Şi dna Maria Jalbă mi-a povestit că bunica ei a „vândut”, mai bine zis, a donat, aşa-numiţilor lucrători ai muzeelor, o cămaşă cu altiţe, cătrinţe, ştergare… Erau timpuri când oamenii nu ştiau dacă vor ajunge să vadă soarele a doua zi, darmite să se gândească la gătelile de zile mari: „Pe urmă, bunica mi-a cumpărat pe banii ei tot rândul de haine naţionale, din care nu lipsea ştergarul, ca să am cu ce mă găti la serbările şcolăreşti şi de sărbătorile satului. Eu le-am dat moştenire fiicei Valentina, când a fost nună mare a avut cu ce se găti pe româneşte. De multe ori veneau la noi să împrumute ştergarul (pentru Babă) băieţii care fac Calul de Crăciun”.

Ca elevii ei să nu-şi risipească comorile printre străini, ci doar să le împrumute unii la alţii când apare dorinţa de a străluci în vreun spectacol, ca să le păstreze şi să le preţuiască, în inima învăţătoarei de câţiva ani germina dorinţa de a organiza o sărbătoare a costumului naţional şi tradiţiilor populare. Momentul potrivit s-a ivit acum câteva săptămâni, când la Boian s-a făcut bilanţul cursurilor de perfecţionare pentru învăţătorii claselor primare din şcolile cu limba română de predare. Fiind o clasă mică (în comparaţie cu cea paralelă, cu predarea în ucraineană), dar vrednică de a prezenta faţa veritabilă a satului, copiii au demonstrat că-şi înţeleg datoria sfântă de a prelua moştenirea din străbuni – limba maternă, doinele, horele, costumele populare… Ca toate aceste nestemate să nu rămână doar o amintire, peste care se aşterne flori de mucegai, ei le scot din când în când la lumina soarelui – să le împrospăteze cu dragostea lor juvenilă, să le dea o viaţă nouă.

Oaspeţii au fost întâmpinaţi cu un cântec despre baştina scumpă: „Boianul, cu nume dulce/ Pe moşia lui Neculce,/ Cu drag noi în el trăim,/ Portul strămoşesc iubim”… Decretându-şi veşnicia prin limba mamei, datinile şi obiectele moştenite de la străbuni, copiii au cântat şi lăudat mai mult ştergarul, pentru că: „era greu să găseşti o casă ţărănească, pe care să n-o fi împodobit ştergarele, însoţitoare în toate momentele vieţii – de la leagăn şi până la ultimul drum. Acest obicei din vechime este oglinda sufletului, întruchipând nu doar dibăcia mâinilor, ci chiar gândurile şi visele celor care îl coseau. Ştergarul era podoaba pusă la icoane în casele românilor, se aşternea pe masă ca simbol al ospitalităţii şi belşugului, cu el se legau peţitorii şi nuntaşii, ca să se ştie că mireasa e pricepută în arta ţesutului şi broderiei, şi astăzi cu ştergarul brodat în vii culori se acoperă coşul pascal pregătit pentru slujba sfântă a Învierii”. Sceneta cu „Dialogul dintre bunică şi nepoţică” a ilustrat detaliat menirea multiplă a ştergarului, care ne ajută: „Să nu ne pierdem soarta,/ Destinul nu-l uităm,/ Căci lumea va fi alta,/ Dar cinstea neamului purtăm…”.

Momente dramatice din trecutul satului au fost evocate în faţa copiilor de îndrumătoarea învăţătoarei lor, dna Eleonora Bizovi. Când sufereau amarnic de foame, sătenii, jefuiţi până la ultima fărâmă de pâine de călăii instauraţi la putere, au fost salvaţi de covoarele, ştergarele şi alte obiecte meşterite de mâinile lor. Podoabele casei, care le bucurau ochii, au fost schimbate pe un călcâi de pâine, pe câţiva cartofi, salvându-i pe înfometaţi de la moarte. Povestindu-le despre mama ei, care ţesea cătrinţe, lăicere, ştergare, dna Eleonora le-a citit o poezie, scrisă cu creionul pe un petic de hârtie. A găsit-o după moartea mamei sale, printre lucrurile rămase moştenire: „Pe-un picior de plai,/ Pe-o gură de rai,/ Doruri se-mpleteau/ Şi se căutau,/ Dor de fată mare/ Acolo în cămară,/ Ea îşi împletea / Şi îşi ţesea/ Un ştergar ca un mărgăritar… / Cel ştergar frumos,/ La icoane pus/ Casa-mpodobea/ Fata se mândrea/ Că din fire de in,/ Cu muncă şi chin/ A făcut ştergar/ Ca să-ntinerească/ Casa părintească”. A chinuit-o de multe ori întrebarea de unde ştia mamă-sa aceste versuri. Un posibil răspuns l-a găsit într-o culegere a scriitorului basarabean Constantin Bobeică, adusă anul trecut de nişte oaspeţi din Chişinău. Acolo a găsit o poezie foarte asemănătoare – un adevărat imn covorului cu „floare de bujor, chip de căprior, chip de Domnitor – Ştefan Măritor… bucălaţi copii, holde pe câmpii…”. „Şi acel covor măreţ, scos de pe pereţi, s-a dus acel covor peste cer rătăcitor…”.

Maria Jalbă a primit cu emoţie în dar de la fosta ei profesoară un ştergar din acele timpuri crâncene, salvat de înstrăinare, ca un simbol al împletirii dorurilor de demult cu fragilitatea dragostei de astăzi pentru relicvele neamului. Or, chiar în izvoadele unei simple năframe pulsează bunătatea, duioşia, clipele de fericire, dar şi marele suferinţe ale celor care ne-au dăruit odată cu viaţa şi comorile lor sufleteşti.

Maria TOACĂ