22 iulie 2019
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

CU STRĂMOŞII ŞI ROMÂNIA ÎN SUFLET III

18 decembrie 2013 р. | Categorie: Destine

NU L-A  ÎNTRECUT  LA  POZNE  NICI  DRACUL

Fiindcă nu împlini-se încă nici 5 anişori când îi decedase  tata, mezinul fecioraş, Porfir SANDULEAC, a avut o copilărie nu dintre cele fericite. Mamă-sa, Mariuca, rămasă văduvă cu 6 copii, n-a avut când îl răsfăţa, ci, mai degrabă, l-a pus la treabă. A terminat doar 2 clase la români, mai mult la şcoală n-a umblat, fiindcă era război, lucra plugar, muncea pe ogoarele celor bogaţi. Şi cu toate că pe atunci erau timpuri anevoioase,  moşul de la Mălineşti îşi aminteşte  cu bucurie de anii copilăriei, adolescenţei şi tinereţii.

„Nu m-a întrecut la pozne nici dracul. Să fi avut pe atunci vreo 6-7 ani. La şcoală citeam şi poveşti despre strigoi, că vin noaptea şi sug sângele oamenilor. Mă temeam grozav de ei. Sora cea mai mare, Catinca, era căsătorită şi locuia la marginea satului şi odată m-a prins noaptea la ea. Când am ieşit afară, se întunecase de-a binelea. Trebuia să trec pe lângă un iaz şi pe lângă un cimitir vechi. Eram încins cu o chingă şi când să ajung la cimitir, ca să nu-mi iasă în cale strigoii, am rupt-o la sănătoasa. Însă chinga s-a dezlegat şi se târa după mine, încât îmi părea că mă urmăresc strigoii. Am ajuns acasă ud leoarcă de am băgat-o în sperieţi şi pe mama. Abia atunci mi-am dat seama că nu strigoii se luau după mine, ci chinga mi se dezlegase.

Şi dacă a mers vorba despre strigoi, aici, unde în prezent se află casa noastră, era marginea satului. Se afla aici şi o casă părăsită, căci boierul plecase în Moldova. Iernile erau geroase şi cu multă zăpadă, încât ajungea până la streşinile caselor, iar uneori, când viscolea, chiar până peste acoperişul lor. Gospodarii făceau cărări bătute, fiindcă, după cum v-am spus, omătul era mai înalt decât gospodăriile lor. La sora Aniţa veneau seara flăcăi şi fete la şezătoare, căci era o mare meşteriţă, broda şi cosea foarte frumos. Toţi ştiau că în casa părăsită se adună noaptea strigoii. Şi cum în acea iarnă casa abia de se zărea de sub zăpadă, un flăcău, prieten cu soră-mea, mi-a zis: „Porfiraş, hai să facem o groapă mare, ca să cadă flăcăii în ea, când strigoii îi vor urmări”. Zis şi făcut. După ce am săpat groapa, am tot aşteptat să cadă flăcăii, care urmau să vină la sora, la şezătoare, însă o altă belea a dat peste noi – a căzut în acel hău cumnata mea gravidă şi am primit o mamă de bătaie de la Vasile, fratele cel mai mare, de-am ţinut minte toată viaţa. Noroc că nu i s-a întâmplat nimic rău cumnatei, însă a scos-o fratele cu greu din acea groapă adâncă”.

Astfel Porfiraş a fost lecuit pe o perioadă de timp de şotii. Însă, după cum spune un adevăr, pe băieţi nu-i întrece la pozne nici dracul, n-a reuşit să treacă mult timp, căci altă belea a dat peste capul adolescentului Porfir sanduleac.

„Aveam vreo 14 ani. Vecinul Niculuţă avea un cal foarte bun, cu care a făcut armata. El era mai înstărit şi se întoarse de vreo 2-3 luni de la cătănie. Fiind prieten cu primarul şi cu şeful de post, a cerut de la ultimul să-i dea un cal ca să-l pună la căruţă alături de al lui pentru a aduce acasă fânul din câmp. Şi fiindcă nu se prea permitea acest lucru, după ce vecinul a cărat noaptea fânul, calul străjerului trebuia dus acasă. Verişorul lui Niculuţă a dorit să-l ducă el, însă eu l-am încălecat primul şi am pornit. Calul fugea de minune, parcă zbura, nu altceva. Taman atunci se întorceau mulţi de la joc, iar la vatra satului se dansa „Sârbeasca” – fetele se prindeau în cerc, iar un flăcău purta hora. Străjerul locuia în apropiere, iar eu, ca să mă vadă fetele cât sunt de viteaz, crezându-mă Făt-Frumos, am mai gâdilit armăsarul, dându-i pinteni, ca să zboare ca săgeata. Calul, care se temea de muzică ca de ciumă, fugi în galop şi de frică a sărit în două labe peste poarta străjerului. În curte se afla un zarzăre mare cu ramuri groase şi din viteza calului, cu toate că m-am aplecat în şa, n-am încăput pe sub ele şi când m-am lovit de cel mai gros, am văzut toate stelele scăpărând pe cer, căzând jos plin de sânge. Hora-ntreagă s-a adunat într-o secundă lângă mine. Norocuţul meu a fost că era în Marşinţi un medic foarte bun şi m-a lecuit... şi de pozne”.

 Erau ani grei din perioada celor două războaie mondiale. Porfir SANDULEAC era de-acum flăcăuaş şi-i erau dragi fetele. Mergea la hora satului şi pentru că juca şi cânta  frumos, fetele îl iubeau foarte mult.

„Aveam o vecină, pe care o chema Aniţa. Şi cu toate că era mai mică, dansa minunat, de-i scăpărau picioruşele. Fetele şi flăcăii mai mari jucau sârba, iar noi, mai tinerei, dansam lângă ei. Jucam îmbrăcat în izmene şi încălţat în opinci, uneori chiar desculţ, însă când ţi-o învârteam, săreau scântei din călcâi. Părinţii Aniţei erau bucuroşi că le-am scos fata în lume. Duminica, după ce preotul făcea slujbă în biserică, de Crăciun, hram, flăcăii aduceau osloane şi norodul se aşeza, fanfara cânta, iar tineretul dansa şi se înveselea. Am fost mulţi ani solist al corului de pe lângă Căminul Cultural din sat, condus de dl Mudreac, care 38 de ani a fost şeful lui.”.

AŢI  RÂS  VREODATĂ  PÂNĂ  LA  LACRIMI?

Am ascultat despre peripeţiile şi poznele sfătosului povestitor din Mălineşti o jumătate bună de zi, dar nu ne-au plictisit, ci, dimpotrivă, ne-au înveselit şi ne-au ridicat dispoziţia. Şi-apoi, adevărul vorbind, am râs până la lacrimi. Ore întregi am fost numai ochi şi urechi, însă, din păcate, s-a făcut noaptea. Şi,  sunt mai mult decât sigură, că românul Porfir SANDULEAC din Mălineştii Noua Suliţei, nu şi-a terminat povestea vieţii. A mai lăsat o desagă de frumoase amintiri pentru o altă eventuală ocazie, pentru o altă întâlnire cu „ZORILE  BUCOVINEI”. Iar acum, am să încerc să vă înveselesc niţel şi pe dumneavoastră, dragi cititori, cu aventurile moşului Porfir.

„Era prin anul 1958, avem 35 de ani şi mi se părea că sunt copt bine la minte. Lucram pe atunci  tractorist  în gospodăria locală. În sat erau nişte drumuri glodoase şi rele, de te înfundai până peste cap când ploua. Felcerul Vasile, care locuia în Rângaci, întotdeauna când era noroi lăsa motocicleta la mine, la serviciu. Adeseori venea miliţianul de sector şi o lua, spunând că a cerut-o de la Vasile. Însă odată, când felcerul a venit, iar motocicleta lipsea, mi-a spus să nu i-o mai dau şefului de post. Atunci m-am gândit: hai să mă învăţ şi eu a conduce motocicleta!. Zis şi făcut. Însă l-am întrebat întâi pe felcer dacă pot să iau motocicleta. Primind răspuns pozitiv, m-am şi apucat de treabă.

La noi, pe atunci, se căra sfecla de zahăr prin fermă de la Cotileu spre Noua Suliţă şi şeful  gospodăriei agricole a dat ordin să se pună o bară pentru a închide drumul ca să nu treacă maşinile. Eu am încălecat calul de fier  şi am pornit cu încredere la drum  Văd că bara e dată la o parte şi trec liber spre şoseaua centrală asfaltată. Apăs de pe a doua viteză pe a treia şi zbor, nu altceva. Şi fericit că pot conduce, cu capul prin nori, cu o viteză grozavă, mă întorc înapoi. Însă, ce-mi văd ochii, bara e pusă şi drumul închis. Conduceam bine, dar nu ştiam unde se află frâna şi când m-am izbit cu motocicleta în bară, calul de fer a căzut peste mine, lăsându-mă lat la pământ, încât nu-mi puteam mişca nici corpul şi nici măcar picioarele de durerea insuportabilă ce-mi tăia răsuflarea şi care mi-a stricat toată plăcerea „zborului”. Mi-a turtit şi rănit, să recunosc mi-e ruşine... Însă vă spun mai pe departe – mi-a stricat ouăle. Era vai de mine şi de capul meu! După acea lovitură cumplită, şed lat şi mă gândesc la cea cu coasa în spinare. Au alergat atunci oamenii, m-au ridicat, iar eu mi-am revenit puţin, însă nu mă puteam ţine pe picioare şi mă apucaseră nişte dureri îngrozitoare, măi frate! 

Mă duc ei acasă, dar a doua zi mă simt şi mai rău. Soţia Nadejda, Dumnezeu s-o aibă în pasa sa, că-i la sfânta dreptate, mi-a aşternut o pătură sub un păr din ogradă ca să stau la aer. Priveam cum meşterii puneau geamuri noi la casă şi mă gândeam: mor, nu-mi mai văd casa terminată. Urinam sânge şi aveam nişte dureri, doamne fereşte!

Văzând că nu m-am prezentat la lucru, Vasile Babliuc, preşedintele de atunci al kolhozului, care nu ştia de întâmplarea mea, a venit să vadă de ce nu-s la serviciu. Când a deschis poarta şi m-a văzut în halul acela, m-a urcat pe loc în maşină şi m-a dus la Noua Suliţă. Acolo m-au luat pe targă, m-au dus în sala de operaţii şi m-au pus pe masă, iar eu de durere, nu vedeam lumea. Au venit doi chirurgi evrei să vadă ce-i cu mine, da ouăle mele erau negre ca pământul. „Îl castrăm!”, zise unul. „Nu, mai întâi luăm analizele”, răspunse celălalt. Au luat un ac mare şi l-au înfipt într-un ou de-al meu vătămat, încât am urlat ca balaurul, apoi şi în celălalt. Au pus un lighean în care a curs o mulţime de sânge cu puroi. Am crezut că dau ortul popii, dar mi-m revenit, când l-am auzit pe unul spunând: „E bun sângele”. Apoi mi-au mai băgat acul câte o dată în ambele ouă, încât am pierdut cunoştinţa. M-au pus pe un ţol şi m-au dus în salonul bolnavilor. Când mi-am revenit, eram parcă uns cu unt de parcă mă aflam în rai, aşa de bine mă simţeam, căci mă părăsiseră durerile, dar nu mă puteam încă mişca. Aud că bolnavii vorbesc între ei: „Vai, sărmanul, ieri l-au dus cu picioarele înainte pe unul, iar mâine îl duc la groapă şi  pe acesta”. Am adormit şi când m-am trezit am simţit o foame că aş fi putut înghiţi în acel moment chiar şi un bou întreg, căci nu mâncasem de trei zile. Chiar atunci au adus de mâncare şi am înfulecat într-o înghiţitură porţia. Văzând că bolnavii mănâncă foarte puţin, am cerut şi din porţiile lor. În timp ce mâncam ca un lup flămând, ei se uitau uluiţi unul la altul şi i-am auzit din nou vorbind: „Păi, ăsta nu mai moare!”.

Felicia NICHITA-TOMA

(Va urma)