„Unicul dor al vieții mele e să-mi văd Națiunea mea fericită” - ne lipseşte mult un Crai iubitor de neam şi ţară - 150 de ani de la moartea lui Avram Iancu – „Crăişorul munţilor”

„Unicul dor al vieții mele e să-mi văd Națiunea mea fericită” -  ne lipseşte mult un Crai iubitor de neam şi ţară - 150 de ani de la moartea lui Avram Iancu – „Crăişorul munţilor”

Alături de Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul etc.,Avram Iancu va rămâne una dintre personalităţile excepţionale ale istoriei noastre. Legendele  şi miturile despre Crai  îşi au geneza în însăşi istoria acestui popor, în luptele pe care le-au dus românii pentru drepturi sociale, naţionale, pentru unitatea lor statală.  Nicolae Iorga remarca în  „Neamul românesc”: ”… dintre toţi eroii noştri, acela care s-a bucurat de cea mai largă popularitate, în legende şi mai cu osebire în lirica populară, rămâne Avram Iancu”. „Crăişorul Munţilor”, Avram Iancu, va deschide calea spre deşteptarea naţională, faptele sale pregătind Marea Unire  de  la 1 decembrie 1918.

 „Unicul dor al vieții mele e să-mi văd Națiunea mea fericită, pentru care după puteri am și lucrat până acuma, durere fără mult succes, ba tocmai acuma cu întristare văd, că speranțele mele și jertfa adusă se prefac în nimica. Nu știu câte zile mai pot avea; un fel de presimțire îmi pare că mi-ar spune, că viitorul este nesigur. Voiesc dar și hotărât dispun, că după moartea mea, toata averea mișcătoare și nemișcătoare să treacă în folosul națiunii, pentru ajutor la înființarea unei academii de drepturi; tare crezând, că luptătorii cu arma legii vor putea scoate drepturile națiunii mele”  – fragment din testamentul lui Avram Iancu.

Personalitate marcantă a istoriei paşoptiste a României, Avram Iancu  s-a născut în anul 1824 în localitatea Vidra de Sus, astăzi comuna Avram Iancu, din județul Alba, într-o familie de moţi înstăriţi. De profesie avocat, Avram Iancu a fost conducătorul Revoluției de la 1848 în Transilvania. Părinţii, Alexandru Iancu era pădurar, apoi jude comunal, iar mama Maria –  casnică.

Primii ani de şcoală îi face la Vidra,  apoi la Abrud, gimnaziul inferior la Zlatna, iar cel superior – în anul 1841, în clasa superioară de umanităţi la Liceul Piariştilor, va absolvi şi cele două clase de filozofie, apoi Facultatea de Drept la Cluj. A fost un elev harnic şi deştept, materiile lui preferate fiind matematica şi istoria.  În anul 1845 a absolvit Facultatea cu calificativul „eminent”, însă nu a putut profesa ca avocat pentru că nu era nobil, ci plebeu. La Târgu Mureş devine practicant la Curtea de Apel a Transilvaniei, cu dorinţa de a se pregăti în meseria de avocat, a cărei atestare o primeşte în anul 1848.

Iubitor de neam şi ţară, Avram Iancu intră în opoziţie cu politica acelor vremuri. În luna martie 1848, sosesc în Transilvania veştile despre revoluţia din Ungaria. Tinerii maghiari din Târgu Mureş, împreună cu Avram Iancu şi colegii săi, organizează o manifestaţie patriotică pentru a serba proclamarea libertăţii. Canceliştii români sunt invitaţi la sărbătoarea maghiarilor,  care redactează  un memoriu, adresat împăratului austriac, cereau libertăţi pentru naţiunea maghiară din Transilvania. Crezând că libertatea maghiarilor va însemna libertate şi pentru români, nouă cancelişti români, printre care şi Avram Iancu, semnează şi ei acest memoriu. La 15 martie 1848, însă, la Budapesta, este adoptată o moţiune care prevedea unirea forţată a acestei provincii cu Ungaria, o iniţiativă total potrivnică românilor majoritari din Transilvania, care militau pentru desfiinţarea iobăgiei şi respectarea libertăţilor naţionale ale românilor,  cauză  susţinută şi de Avram Iancu. Dieta de la Cluj a votat separarea forţelor revoluţionare române şi maghiare, iar ţărănimea din Transilvania s-a ridicat la luptă pentru rezolvarea problemelor naţionale şi sociale. După anexarea la Ungaria şi după ce guvernatorul Teleki a trecut la măsuri dure împotriva românilor, la  15 mai 1848 are loc  Marea Adunare Naţională de la Blaj ce avea să se constituie într-o demonstraţie de forţă şi solidaritate naţională românească. Aproximativ 40.000 de oameni, printre care şi revoluţionari din Moldova – Alecu Russo, Alexandru Ioan Cuza , –  Dimitrie Brătianu din Ţara Românească, transilvăneni stabiliţi în Muntenia – A.T. Laurian, I. Maiorescu, Aaron Florian, printre care şi Avram Iancu -  cel mai iubit dintre conducătorii transilvăneni ai Revoluţiei de la 1848, strălucit conducător militar şi  important om politic, au adoptat o Proclamație prin care cereau împăratului Ferdinand I al Austriei desființarea iobăgiei, libertatea tiparului, înființarea unor instituții de învățământ în limba română etc.

După ce românii transilvăneni întruniți la Blaj au declarat că sunt loiali Imperiului Austriac, au început discuțiile cu privire la problemele de interes național, în final adoptându-se petiția care a fost trimisă la împărat prin episcopul Andrei Șaguna. Președinți ai adunării au fost episcopii Andrei Șaguna și Ioan Lemeni, iar vicepreședinți Simion Bărnuțiu și George Barițiu. Secretar al adunării a fost canonicul Timotei Cipariu.

După Adunare, au fost organizate legiuni româneşti care au respins forţele militare maghiare ce încercau să pătrundă în munţi, Nicolae Bălcescu şi Cezar Bolliac au  încercat să se ajungă la un acord între conducătorii Revoluţiei Române şi ai celei maghiare, însă tratativele între cele două părţi au eşuat. În timpul Revoluţiei, Avram Iancu a fost conducătorul cetelor înarmate de ţărani şi mineri din Munţii Apuseni, cu ajutorul cărora a organizat apărarea în acea zonă. A respins multe atacuri ale armatei maghiare, mult superioare, câştigându-şi astfel numele de „Craiul, Ccrăişorul munţilor”.

Atunci a cunoscut  o tânără maghiară din Abrud, Johanna Farkas, care i-a salvat viaţa în mai 1848, înștiințând-ul de sosirea trupelor revoluţionare maghiare şi astfel Avram Iancu a părăsit Abrudul şi s-a îndreptat către Câmpeni,  unde a organizat o contraofensivă împotriva lui Hatvani, conducătorul forţelor revoluţionare maghiare. Johanna avea să devină apoi iubita Crăişorului, cu care acesta  a avut cea mai îndelungată relaţie sentimentală.

În 16-28 iulie 1849, Parlamentul maghiar a votat legea naţionalităţilor prin care românii din Transilvania primeau drepturi politice, iar la străduinţele  lui Nicolae Bălcescu, Avram Iancu se angaja să nu atace armata maghiară, iar Kossuth publica decretul privind încetarea luptelor dintre maghiari şi români. Însă, între 1 şi 13 august 1849, armata maghiară capitula la Siria, iar românii au fost obligaţi de comandantul armatei austriece să depună armele. Astfel, conflictul dintre naţionalităţile asuprite a dus la înfrângerea revoluţiei.

La 13 august 1849, bolnav şi trist că nu şi-a văzut visul realizat - de a scăpa ţăranii de abuzurile habsburgilor, Avram Iancu se  retrage printre moţii lui, în Munţii Apuseni, unde va înfăptui o nouă organizare civilă a zonei. În acelaşi an, Iancu va susţine drepturile naţionale ale românilor la Viena, unde va refuza să primească o decoraţie imperială afirmând: ”Naţiunii să i se dea drepturile promise, atunci voi primi, altcum nu”.

În anul 1850, Avram Iancu refuză să se întâlnească cu împăratul Austriei, Franz Josef care se afla în vizită în Transilvania. Tot atunci îşi scrie testamentul. Este arestat la Hălmagiu şi trimis la închisoare la Alba Iulia, unde este bătut şi umilit de către un ofiţer aflat în slujba împăratului Austriei. După eliberarea din închisoare, îşi va petrece timpul rătăcind prin munţi, pe Valea Arieşului, apoi se va adăposti în casa covrigarului Ioan Stupină din localitatea Baia de Criş, unde-şi petrecea serile cântând, acompaniat de fluier, aducându-le bucurie oamenilor care veneau să-l asculte.

Moare la 10 septembrie 1872, pe prispa casei covrigarului Ioan Stupină şi este înmormântat la 13 septembrie 1872, în cimitirul din satul Ţebea, cu funeralii naționale, iar cortegiul funerar s-a întins de la Baia de Criș la Țebea, pe o distanță de câțiva kilometri, lângă gorunul lui Horea, conform dorinţei sale testamentare. A doua zi după înmormântare, la preotul ortodox de la Ţebea  au venit  doi moţi care au întrebat cât a costat înmormântarea lui Iancu. Aflând suma, au plătit cheltuielile, apoi au plecat. Clar, nu au vrut ca eroul să fie înmormântat pe cheltuiala unui stat străin, care îl duşmănise şi îl persecutase.

În februarie 1933, Nicolae Iorga remarca în  „Neamul românesc”: ”… dintre toţi eroii noştri, acela care s-a bucurat de cea mai largă popularitate, în legende şi mai cu osebire în lirica populară, rămâne Avram Iancu”. Alături de Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul  etc., Avram Iancu va rămâne una dintre personalităţile excepţionale ale istoriei noastre. Legendele  şi miturile despre Crai  îşi au geneza în însăşi istoria acestui popor, în luptele pe care le-au dus românii pentru drepturi sociale, naţionale, pentru unitatea lor statală „Crăişorul Munţilor”, Avram Iancu, va deschide calea spre deşteptarea naţională, faptele sale pregătind Marea Unire  de la 1 decembrie 1918., Historia, ro.

Felicia NICHITA-TOMA, Zorile Bucovinei