Să ne ducem crucea cu demnitate, păstrându-ne cu sfinţenie cerul identităţii noastre – Limba Română, Neamul Românesc! (Din cartea ”MARTIRII. M-AM IDENTIFICAT CU UN PELERIN PE DRUMUL SUFLETULUI ROMÂNESC”)

Să ne ducem crucea cu demnitate, păstrându-ne cu sfinţenie cerul identităţii noastre – Limba Română, Neamul Românesc!

Fiecărui om Bunul Dumnezeu îi rânduieşte o cruce potrivită, după puterea lui de a rezista, nu pentru a se chinui, ci pentru a urca, fiindcă, în esenţă, crucea este scară către cer. Or, înainte de a-ţi trimite crucea pe care s-o duci, Dumnezeu îţi măsoară curajul.

Cu toate că timpul şi crucea pe care o ducem îşi spun cuvântul, lăsându-şi  amprenta pe chipul nostru, iar anii trec în goana unei clipe, din fericire, ori de câte ori soarta ne pune la încercare, trecându-ne prin ciur şi sită, nu de puţine ori pentru a ne continua viaţa suntem nevoiţi  să trecem prin diverse schimbări, însoţite de durere şi frică. Omul, probabil, e astfel plăzmuit, ştie să se armonizeze  cu cei ce-l înconjoară, să se  acomodeze oricăror împrejurări, fie ele chiar şi vitregite. Trebuie doar să se descătușeze de această frică.

Anume această eliberare ne oferă şansa să ne continuăm drumul vieţii şi să ne bucurăm de zile însorite, fiind pregătiţi pentru tot ce ne aşteaptă în viitor. Mai uităm, mai iertăm, mai ungem roata şi carul vieţii, ce-i drept, cu scârţ, dar  merge înainte, ne ţine într-o dispoziţie optimistă.  Or, încercările, scurgerea vertiginoasă a timpului,  trebuie nu doar să ne descătuşeze, ci şi să  ne îmbogăţească cu mai multă înţelepciune,  iertare, dragoste, înţelegere, bunătate, să ne facă mai atenţi faţă de cei din jur, să ne înavuţească  cu duh şi năzuinţă.

De suferință nu e nimeni scutit. Dar daca o privim ca pe ceva înălțător, suferința poate fi drumul nostru  spre ceva și mai măreț, precum suferinţa martirilor neamului care s-au sacrificat pentru libertate, Ţară, pentru viitorul nostru, pentru dăinuirea noastră ca Neam.

Felicia Nichita/Toma