DRAGOBETE - iubeste romaneste! Legenda lui DRAGOBETE – SĂRBĂTOAREA IUBIRII, SIMBOL AL PRIMĂVERII

Sărbătorit  la 24 februarie, DRAGOBETELE – Ziua Îndrăgostiţilor, sărbătoarea iubirii,  este un obicei românesc, moştenit de la daci ce marchează începutul primăverii. Dragobete, zeu al tinereţii în Panteonul popular autohton, protector al tinerilor, patron al dragostei şi voii bune,  considerat fiul Babei Dochia, simbolizează sărbătoarea dragostei în tradiţiile româneşti.

Puţini sunt cei care cunosc cu adevărat obiceiurile româneşti, păstrate din  bătrâni pentru a marca Dragobetele. Adevărul e că această sărbătoare a dragostei sau Ziua Îndrăgostiţilor, la români era considerată ca fiind una de bun augur, deoarece se credea că aduce gospodarilor un an mai îmbelşugat, linişte, tinerilor – noroc în dragoste şi fericire. 

“DRAGOBETE – SĂRUTĂ FETELE”

Pe timpuri, în această zi de sărbătoare tinerii se îmbrăcau în straie naţionale, colindau luncile şi pădurile, cântând şi culegând primele flori de primăvară – ghiocei, viorele şi tămâioase, pe care le puneau la icoane, păstrându-le până la Sânziene, apoi le aruncau în apele curgătoare să le aducă noroc.

Existau mai multe obiceiuri de Dragobete – fetele se spălau cu apă magică retopită din zăpadă, cu rouă de pe frunzele fragilor, crezând că astfel vor avea un păr bogat, vor fi frumoase şi vor avea noroc în dragoste, iar tinerii care se iubeau se adunau la o casă, sărbătorind cu băuturi şi mâncare, ca să fie îndrăgostiţi tot anul, iar dacă un băiat ieşea cu o fată şi nu se sărutau, se credea că nu se vor mai iubi.

Un alt obicei este „Zburătoritul”. La vremea prânzului, fetele coborau în fugă spre sat, fiind urmărite de flăcăii îndrăgostiţi, care încercau să le prindă şi să le sărute. Dacă flăcăul era frumos, pe placul tinerei, fata se lăsa sărutată. Sărutul era echivalent logodnei şi începutul poveştii de dragoste dintre cei doi. De altfel, despre acei care nu doreau să sărbătorească Ziua Iubirii se spunea că vor rămâne singuri tot anul.

LEGENDA LUI DRAGOBETE

De veacuri, tradiţiile neamului nostru s-au păstrat, împletindu-se în diverse poveşti, cântece şi legende. Unele s-au transmis pe cale orală, altele au fost sculptate în stânci, aducând mărturie, peste veacuri, despre acest popor harnic, curajos şi iubitor.

„Legenda lui Dragobete” este o poveste frumoasă. Bătrânii spuneau că Dragobete era feciorul unei preafrumoase femei, Dochia, despre care se credea că ar fi fost fiica lui Decebal, şi… că însuşi Traian, Împăratul romanilor, ar fi dorit-o de soţie. Cine o vedea cu părul bălai, împletit în două cozi ce-i atârnau pe spate, cu ochii precum seninul cerului, cu obrazul alb ca marmura şi cu buzele roşii cu miresme de frăguţe, rămânea înmărmurit de frumuseţea ei. Fata locuia într-o colibă la poalele muntelui şi avea o turmă de mioare, pe care o ducea zilnic la păscut, în poienile cu iarbă fragedă. Într-una din zile, vrăjită de culorile delicate ale florilor şi de miresmele lor îmbătătoare, a înnoptat pe malul lacului din care îşi adăpa mioarele. Era o noapte cu lună plină şi Dochia a adormit pe un pat de flori, surâzând în somn. Pe la miezul nopţii, când fata dormea dusă, din adâncul muntelui s-a ridicat un nor de ceaţă care a acoperit lumina lunii, a învăluit într-o tandră îmbrăţişare trupul fecioarei adormite…A doua zi, când a deschis ochii, soarele era la amiază. Trezită ca dintr-un somn lung, a privit împrejurul ei şi totul i se părea schimbat. Pe buze, mai purta încă… mireasma delicată a unui sărut. Neştiind ce-i cu ea, s-a privit în oglinda lacului, iar pădurea a început a fremăta şi un glas duios de fluier se auzea în depărtări…
Viaţa şi-a continuat cursul normal, dar Dochia nu ştia ce se întâmplă cu trupul ei, care se schimba… din zi în zi. La 9 luni, de la întâmplarea cu Ceaţa, pe 24 februarie, a venit pe lume Dragobete. Ursitoare şi naşe i-au fost patru zâne: Primăvara, Vara, Toamna şi Iarna. Fiecare dintre ele i-au adus în dar ceea ce au crezut că-i mai frumos şi mai util în viaţă. Primăvara i-a semănat în inimă iubirea, dăruindu-i prospeţimea florilor şi tinereţea fără bătrâneţe. Vara nu s-a lăsat mai prejos, şi i-a dăruit copilului, căldura iubirii, împlinirea dragostei şi dulceaţa fructelor. Zâna Toamnă i-a adus în dar un fluier care să-i ţină de urât, dar care să-i şi înveselească pe oameni cu cântecele lui. În sfârşit, naşa-Iarnă i-a ţesut un strai alb cu sclipiri de diamante. Ca cingătoare, i-a dăruit un brâu roşu… cusut cu perle. Straiul era astfel conceput… încât creştea odată cu flăcăul, rămânând alb ca neaua, oricât l-ar fi purtat.
La 19 ani Dragobete avea părul negru ca noaptea şi ochii verzi precum iarba mătăsoasă de pe munte, vorba îi era dulce ca mierea, iar sărutul îi frigea ca jarul. Era un flăcău vesel ce cânta din fluier şi iubea fetele care îl priveau ca pe un zeu. Fecioarele, care îl întâlneau şi îi simţeau privirea vrăjită, uneori chiar sărutul de foc, se jurau că el venise de pe alt tărâm. Tot bătrânii, spuneau că ar fi fost o scânteie de adevăr în cele afirmate de fete. Pentru că nimeni nu ştia cine îi este tată, se zvonea că ar fi fost zămislit de chiar Duhul Muntelui, în timpul împreunării cu Dochia, când acesta s-a transformat în ceaţă… Adevărul este că, o perioadă de timp, nimeni nu l-a mai zărit pe fecior şi nici nu i-a mai auzit cântecul fluierului.
În creierul muntelui, într-o peşteră pe ai cărei pereţi creşteau „flori de piatră” în buchete albe, albastre, cenuşii, roz şi violet, trăia un bătrân Înţelept. Pe când păştea oiţele în poiana în care fusese zămislit, băiatul s-a pomenit faţă în faţă cu acest Înţelept care i-a spus pe nume şi l-a îndemnat să-l urmeze. Înmărmurit de surpriză, Dragobete l-a urmat fără a spune o vorbă. Devenindu-i ucenic, el a deprins învăţătura tainică de a citi în Cartea secretă a Naturii. Astfel, recunoştea plantele de leac, ştia a vorbi cu păsările, înţelegea semnele magice ale pădurii, nemaifiindu-i frică de fiarele sălbatice.

Diana Toma pentru Zorile Bucovinei